Constituţia Republicii Moldova, prin articolul 5(2) , declară că „nici o ideologie nu poate fi instituită ca ideologie oficială a statului”. Acest lucru presupune implicit şi faptul că statul nu poate impune criterii de adevăr în probleme de filosofie sau doctrină politică. Statul nu poate declara o doctrină ca fiind „adevărată”, iar alta „falsă”. Dacă ar face acest lucru, atunci at fi nevoit să-şi asume oficial o ideologie, fapt care e interzis prin constituţie. Statul nu poate fi „anticomunist”, „antiliberal” sau „antifascist”, pentru că în atribuţiile statului întră doar protecţia drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor săi. Statul de drept nu poate reprezenta nici o autoritate morală şi nici cea ştiinţifică. În acest caz, e firesc să ne întrebăm – care este criteriul după care poate fi determinată calitatea de „extremist”?

Există doar un singur criteriu – intenţia de a săvârşi sau realizarea acţiuni violente împotriva drepturilor şi siguranţei cetăţenilor, precum şi siguranţei instituţiilor statului. În restul cazurilor, funcţionează prezumţia nevinovăţiei – până în momentul în care a fost dovedită o crimă, cetăţeanul este considerat nevinovat, indiferent de viziunile sale religioase sau politice, cât de radicale şi extreme nu ar părea acestea. Chiar şi o persoană cu viziuni rasiste, naţional-socialiste sau fasciste nu poate fi considerată implicit vinovată de crimă, din momentul în care nu a fost demonstrată intenţia de a săvârşi o crimă sau o eventuală vinovăţie într-o crimă săvârşită. A invinui un cititor al „Mein Kampf” de intenţia de a săvârşi crime ar fi echivalent cu a învinui o persoană în stare de ebritate de omucidere, doar pentru simplul fapt că a consumat alcool.

În acest context, utilizarea unor termeni ideologici, interzicerea unor simboluri religioase în norme juridice (cum ar fi cazul legii cu privire la contracararea activităţii extremiste) devine total inoportună, întrucât contrazice un şir de principii fundamentale ale Constituţiei şi normelor internaţionale.

Caricatural este cazul recunoaşterii organizaţiei neguvernamentale „Falun Dafa” drept „organizaţiei extremistă” doar pentru faptul că simbolul acesteia este asemănător cu svastica utilizată şi de naţional-socialiştii din perioada lui Hitler. E interesant faptul că în acelaşi timp legea nu interzice utilizarea simbolurilor altor mişcări radicale de dreapta din Europa din anii 30-40, cum ar fi fasciştii sau falangiştii.

Atrageţi, vă rog, atenţia la fragmentul care califică extremismul drept „propagarea exclusivismului, superiorităţii sau a inferiorităţii cetăţenilor după criteriul atitudinii lor faţă de religie sau după criteriul rasei, naţionalităţii, originii etnice, limbii, religiei, sexului, opiniei, apartenenţei politice, averii sau originii sociale”. Din start, aici norma încalcă dreptul la conştiinţa religioasă, pentru că fundamentul oricărei credinţe religioase presupune exclusivism. Celelalte criterii – „sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială”, par şi mai nostime şi lipsite de sens, pentru că ar presupune catalogarea tuturor cetăţenilor moldoveni drept „extremişti”. Adică, extremist poate fi considerat cel care crede că femeia este inferioară bărbatului sau acele femei care cred că femeia este superioasă bărbatului; extremişti ar fi cei care cred că evoluţioniştii sunt proşti, extremişti ar fi şi cei care cred că creaţioniştii sunt retardaţi; extremişti sunt cei care cred că adepţii PCRM sunt înapoiaţi, extremişti sunt cei care cred că liberalii sunt cretini; potrivit aceleaşi legi, extremişti sunt cei care urăsc oligarhii şi extremişti sunt cei care dispreţuiesc săracii. Totuşi, de ce statul ar fi cel care ar aprecia cine are dreptate şi cine nu?

Dacă respectăm buchia legii, nici chiar pledarea pentru desfiinţarea Republicii Moldova stat sau separarea unei regiuni a ţării nu cade sub incidenţa „extremismului” atât timp cât aceste lucruri sunt făcute pe cale paşnică. Articolul 142(1) din Constituţie prevede faptul că „dispoziţiile privind caracterul suveran, independent şi unitar al statului, precum şi cele referitoare la neutralitatea permanentă a statului, pot fi revizuite numai cu aprobarea lor prin referendum, cu votul majorităţii cetăţenilor înscrişi în listele electorale”. Astfel, însăşi legea fundamentală a statului presupune posibilitatea lichidării statului sau divizării lui prin metode paşnice – pe calea referendumului naţional, care implică şi dreptul la agitaţie în favoarea sau defavoarea unei probleme puse la vot.

Dacă limităm extremismul la violenţă fizică sau verbală, atunci existenţa legii cu privire la contracararea activităţii extremiste este lipsită de sens, întrucât Codul Penal deja conţine prevederi necesare (inclusiv de ceea ce ţine de siguranţa vieţii şi sănătăţii cetăţenilor şi siguranţa naţională) şi necesită o cât mai grabnică abrogare.

Cum rămâne, totuşi, lupta cu potenţialele pericole la integritatea statului şi siguranţa naţională? Foarte scurt – consolidarea încrederii în instituţiile statului şi asigurarea bunei funcţionări a organelor de forţă –iată care sunt cele două elemente care previn orice activităţi cu caracter extremist. Dacă acest minim necesar nu este îndeplinit, atunci orice vânătoare împotriva celor „incorecţi politic” nu va face decât să adâncească societatea şi mai mult într-o mocirlă a unei crize continue. De Octavian Racu