Întâmplător am vizionat recent celebrul film italian „Cento Giorni a Palermo” de Giuseppe Ferrara, cu actorul Lino Ventura într-un superb rol, interpretând pe generalul Carlo Alberto dalla Chiesa asasinat de Cosa Nostra în 3 septembrie 1982, la Palermo. Filmul surprinde genial ultimele o sută de zile ale generalului de carabinieri Carlo Alberto dalla Chesa, numit prefect de Palermo, pentru a combate mafia din Sicilia, care asasinase zeci de magistraţi şi poliţişti ce luptau împotriva crimei organizate. Filmul lui Giuseppe Ferrara e realizat în 1984, la doi ani de la asasinarea generalului în plină stradă, în Lancia personală împreună cu tânăra soţie şi garda de corp, cu o mitralieră Kalasnicov, de către un grup de motociclişti ai mafiei. Când Giuseppe Ferrara a realizat filmul, cei care ordonaseră asasinarea generalului la Palermo, pentru că le stricau afacerile cu droguri şi prostituţie în Italia şi SUA, nu fuseseră arestaţi şi nu se cunoşteau de altfel nivelul de corupţie la cel mai înalt nivel în statul italian. Cu toate acestea regizorul Giuseppe Ferrara surprinde în film putreda societate italiană şi sugerează că Cosa Nostra erau pe o mână cu structurile statului şi guvernul italian. Dovezi nu avea regizorul, dar intuia că în spatele asasinării carabinierilor şi magistraţilor stăteau forţe mafiote oculte pe o mână cu politicienii de la Roma, pe care îi finanţau şi le subvenţionau campaniile electorale. De fapt, când premierul italian şi ministrul de interne promovau un magistrat sau general de carabinieri la Palermo, îl trimiteau la moarte sigură pentru că era incomod afacerilor veroase ale clasei politice de la Roma. Atunci, generalii şi magistraţii care cădeau răpuşi de gloanţe, nu realizau ce li se întâmplă. Ei mureau seceraţi de gloanţe pe stradă, fără să -şi dea seama că erau victime ale guvernului italian corupt care făcea afaceri cu Cosa Nostra.

Magistraţii italieni nu cunoşteau implicaţiile mafiei la cel mai înalt nivel în statul italian. Abia după 1990 cu operaţiunea „Mâini curate”, odată cu căderea comunismului şi creşterea interesului american de a înfrânge mafia, mâna justiţiei a ajuns la capii fărădelegilor din Italia: foştii premieri corupţi creştin-democratul Giulio Andreotti şi socialistul Benito Craxi, fost prieten cu Ceauşescu. Ei au fost inculpaţi de justiţia italiană în 1993, iar Benito Craxi fuge în Tunisia, unde şi moare în anul 2000 fără să fie extrădat de dictatorul Ben Ali. În realitate generalul Carlo Alberto dalla Chesa avea informaţii despre implicarea premierului Giulio Andreotti în cazul asasinării lui Aldo Moro în complicitate cu mafia. Deci generalul a fost livrat, adică „promovat” la Palermo, pentru a fi asasinat de Cosa Nostra în septembrie 1982.

Şefii mafiei italiene de atunci, care au pus la cale asasinarea generalului de carabinieri, au fost Totò Riina, Bernardo Provenzano, Michele Greco, Pippo Calò, Bernardo Brusca e Nenè Geraci. O parte dintre aceştia au fost arestaţi de statul italian, când nu mai prezentau niciun pericol pentru autorităţile italiene: Toto Riina prin 1996, iar Bernardo Provenzano în 2006. Credeţi că aceşti şefi mafioţi erau ascunşi în ţări sau insule exotice, Rusia, Indochina, Caraibe sau Santo Domingo. Nu. Ci locuiau bine mersi în satele natale, mergeau la biserică, se spovedeau la preotul catolic, salutau poliţiştii locului, cumpărau de la magazinul sătesc sau beau o bere pe terasa comunală. Ei erau şefii mondiali ai crimei organizate, cu sute de miliarde de dolari avere, locuiau în satul în care s-au născut şi Interpolul, Europolul, poliţia italiană sau CIA nu-i găseau. Şi când i-au arestat erau deja prea bătrâni şi din alt film istoric. Între timp Silvio Berlusconi conducea Italia cu sprijinul Cosa Nostra, conform declaraţiilor unui mafiot pocăit. Acum înţeleg de ce absolut toate filmele italiene despre mafie şi lupta contra acesteia se termină trist ca în filmul „Cento Giorni a Palermo” sau „Caractiţa”, unde comisarul Catani cade răpus de gloanţe. Numai filmele americane manipulează cu un sfârşit fericit, încercând să ne convingă că în societatea occidentală binele învinge răul. Giuseppe Ferrara reuşeşte în „Cento Giorni a Palermo” să intuiască, fără dovezi, acestea vor veni mai târziu după operaţiunea „Mâini curate” din anii 90, că lupta împotriva mafiei nu avea cum să reuşească, pentru că politicienii italieni şi guvernul de la Roma erau pe banii acesteia prin finanţări ilegale electorale, asemenea, mai târziu, în cazul preşedintelui Franţei Nicolas Sarkozy. Generalul Carlo Alberto dalla Chesa a fost intenţionat trimis să moară ucis pe via Isidoro Carini la Palermo. Era un personaj incomod clasei politice.

Un lucru interesant mai evidenţiază în film regizorul italian: combinaţia ca liant, dintre mafie şi politicieni, fiind masoneria, o organizaţie pusă să ofere credibilitate şi onorabilitate sistemului politic infracţional din Italia. Giuseppe Ferrara demantelează mitul societăţii occidentale că politica e realizată de politicieni buni, cinstiţi şi corecţi. În realitate orice funcţie publică şi politică se tranzacţionează ca la piaţă conform unor interese economice oculte. Toate aceste filme despre Italia anilor 80 parcă surprind o realitate a României anilor 2000. E adevărat fără împuşcăuri în stradă, în rest aceeaşi piesă cu alţi actori. Totuşi corupţia nu a fost inventată de România şi, încă, nu avem un preşedinte arestat, precum Sarkozy în Franţa. De Ionuţ Ţene – NapocaNews