Înainte de a răspunde, o observaţie la cald. Am avut ocazia, în interviul acordat de Constantin Istrate unei televiziuni, să asistăm la spectacolul cinismului fără rest.„Nu am lovit cu ciocanul, ci cu levierul!“– ne spune cel intrat în memoria multor deţinuţi politici ca fiind unul dintre cei mai brutali oameni ai regimului. Dincolo de slăbiciunile vârstei, asemenea declaraţii trimit la fondul profund al celor care au făcut sistemul dictatorial posibil: absenţa oricărui sentiment de compasiune, justificarea acţiunilor, oricât de crude şi de absurde, anestezierea fibrei morale.

Cât priveşte justiţia, aceasta nu este atât de neputincioasă, cum înclină unii să creadă. Amânat cu bună ştiinţă, momentul confruntării cu atrocităţile comise la tinereţe vine pentru cei mai mulţi din sistem, e adevărat, cu întârziere, dar nu şi fără folos. Vişinescu sau Istrate sunt nume importante prin care totalitarismul primeşte chip, adresă, număr de apartament şi cupon de pensie. În afara continuităţilor personale evidente de la o epocă la alta, plăţile lunare către foştii slujitori ai terorii livrează dovada „banală“ a faptului că răul nu a dispărut, ci doar că s-a camuflat.

Chiar dacă mormântul este pentru majoritatea vehicolul prin care scapă de tragerea la răspundere, judecata istoriei nu este suspendată.Şi chiar dacă victimele nu mai sunt nici ele printre noi, a le şti numele reprezintă un început de îndreptare. Justiţia simbolică nu este nici inutilă şi nici de formă.Într-adevăr, ea probează caracterul incomplet al dreptăţii umane, dar nu mai puţin şi necesitatea de a face mereu şi neobosit recurs la lege. Indiferent dacă cel vinovat mai este sau nu în viaţă şi oricât de mult în trecut se află crima. Memoria este începutul oricărei justiţii.

Comunismul este cea mai sângeroasă domnie documentată de istorie. Cu peste o sută de milioane de victime, atrocitatea de care a fost în stare revoluţia proletară este ea singură un argument de a nu abandona căutările. IICCMER va continua în vara şi toamna acestui an identificarea gropilor individuale şi comune în care, pe fugă, au fost înmormântaţi cei asasinaţi de Securitate şi de celelalte structuri de putere ale statului comunist. Doar aşa vom avea o imagine mai clară a sistemului care a produs în egală măsură sfinţi (prin rezistenţă) şi demoni (prin violenţă). De Radu Preda – Adevarul