Fete de vânzare sau ... “Ce s-a schimbat în România în ultimii 100 de ani”
O zi de mai a anului 1935. În piaţa Gării de est din Bucureşti hărmălaie mare: un grup de rromi ,“unii mai tineri, alţii mai bătrâni, cu plete şi bărbi mari, şi câteva ţigănci svăpăiate” se certau, când pe ţigăneşte când pe româneşte cu comisarul gării. În tărăboiul general nimereşte reporterul “Realităţii illustrate” - Alex F. Mihail - care intuind “că e rost de un subiect interesant” se oferă să le întocmeasca “un act” de care gălăgioasele personaje aveau nevoie. Ce a urmat o să vă povesteasca chiar reporterul:
MI- AM VÂNDUT PE SORU-MEA
 |
| De vânzare... |
“— Uite , ce e boerule... Mata le scrie o declaraţie aşa... — îmi spuse un ţigan
simpatic, în vârstă ca de 30 de ani cu trăsături regulate, plete buclate până
peste umeri, o barbă cârlionţată neagră ca pana corbului şi un costum pitoresc de ţigan nomad: Eu, subsemnatul, Gheorghe Ştefan Avram , declar că am vândut pe soru-mea, Savina, pentru suma d e 5.000 lei...
Încercai să explic „romului" că legile ţării noastre nu îngădue vânzarea unui om şi că chiar dacă aş scrie aşa ceva, învoiala între părţi n'are nici o valoare, nefiind recunoscută de nici o autoritate oficială.
— Apoi, fata se mărită ...— spuse ţiganul.
— Şi d-ta o vinzi? — întrebai.
— Nu. Eu vreau să-i împac. (In urmă aflai că ţiganul cel chipeş care-mi dicta
declaraţia ,era „vătaful"şatrei).
— Dar cine vinde fata ? — întrebai.
— Noi suntem cu sălaşul aci, în dosul Gării Obor — mă lămuri vătaful — Fata
o vinde Gheorghe Ştefan Avram, care face parte din alt sălaş, de la Bariera Vergului...
— Şi cine o cumpără?
— Eu, llie Mihai ! — răspunse un moş bătrân, cu barbă albă.
— D-ta eşti ginerele ? — întrebai mirat.
Ţiganul începu să râdă.
— Nu, boerule ! Cumpăr o mireasă pentru băiatul meu, Gogu Stănescu.
— Dar nu înţeleg ce drept are să o vândă frate-său ?
— Apoi tatăl Savinei e mort. Şi de aia o vinde frat-su mai mare.
— Bine, omule — obiectai eu cu încăpăţânare — dar nu se poate face un act de vânzare a unui om. Pe meleagurile astea numai sunt robi. In România nimeni n'are dreptul să vândă pe un semen al său (…)
 |
| Se pregăteşte o nouă vânzare ? |
—De ce te miri matale aşa - mă întrerupse „vătaful"— la boeri se cumpără ginerele ; la noi e de vânzare mireasa... E mai drept aşa, căci se plătesc cheltuelile, ce a avut tatal fetei, cu creşterea ei: mâncare, haine...
— Apoi să vă fac un act aşa... fără să pomenesc de vânzare... ca sa se potriveasca şi cu ceea ce spun legile... şi cu despăgubirea, la care crede că are drept fratele.
— Şi mai scrie matale acolo că „dacă fuge Savina de la Gogu Stanescu, eu Gh. A. Ştefan, răspund cu două pogoane de pământ, pe cari le am la bariera Vergului şi mai dau despăgubire încă 5.000 de lei cheltuiţi pentru băutură ...
— Adecă pentru cheltuelile nunţii, ce voiţi să faceţi — spusei.
— Mâncare şi băutură— preciza romul.
SEMNAREA ACTULUI
In urmă citii, cu glas tare actul cam încurcat, redactat de mine, pe care toţi romii nuntaşi il ascultară într'o tăcere solemnă, declarându-se perfect mulţumiţi şi aproband diferite pasagii, mai ales acolo unde adăugasem dela mine câteva urări de bine „sănătate şi noroc", sau aşa ceva.
Vătaful Banciu Ciucuraru şi bulibaşa Mihai Cristache semnară apoi, ca martori, prin punere de deget pe o cruce de cerneală, pe care o făcusem în dreptul numelui lor.Mai depuseră amprentele digitale, pe act, şi alţi doi romi mai bătrâni, tot în calitate de martori.
 |
| Hora a copiilor în aşteptarea nunţii... |
— Acu e gata ! — spuse vătaful.
— Dar n'a semnat Gh . A . Ştefan, care primeşte banii… — amintii eu.
— Nu-i nevoie — declară vătaful — e deajuns dacă semneaza martorii . . .
Am constatat cu surprindere că ţiganii din România mai păstrează aceste obiceiuri vechi moldoveneşti şi munteneşti, când o învoială nu era semnată de părţile contractante , ci numai de martori. La arhivele statului şi prin arhivele particulare sunt multe asemenea zapise, semnate numai de martori, prin punere de deget. Actul ce-mi ceruseră sa-l redactez ar fi fost un fel de zapis de vânzare a unei roabe, după datinele din prima jumătate a veacului trecut, dacă l-aş fi ticluit întocmai aşa, cum îmi dictau ţiganii.
M'au rugat să semnez şi eu, ca martor şi pisovnic pe învoiala scrisă de mine. Le-am făcut cheful. La urmă, după semnătura mea, a consimţit să pue degetul şi fratele miresei, care urma să primească cei 5.000 de lei, fiind responsabil cu două pogoane de pământ, dacă fuge Savina.”
 |
| Şatra din 1935 |
Cu actul proaspăt scris şi parafat, şatra a încercat să obţina şi parafa comisarului – ceea ce desigur nu au reuşit. Dar asta nu i-a oprit să închirieze un automobil şi să plece să aducă mireasa … pregătită pentru marea petrecere de nuntă.
Ce pot să vă mai zic este ca în perioada interbelică, preţul de “vânzare” al unei fete de măritat putea să ajungă pâna la 25.000 – 30.000 lei – dacă fata era “frumoasă şi vrednică”. Vârsta la care se încheiau căsătoriile rromilor era foarte fragedă: 9 -10 ani fetele, 12-13 ani băieţii.
Au trecut 80 de ani de la întâmplarea relatata de reporterul “Realităţii illustrate”. E drept ca de atunci am progresat puţin: azi vârsta căsătoriei dintre rromi a mai crescut. Fetele rrome se căsătoresc în medie cu patru ani mai devreme decât cele românce. În plus, fetele rrome din comunităţi care respectă tradiţia se căsătoresc la vârste cuprinse între 12 si 14 ani, în timp ce fetele rrome care fac parte din comunităţi mai moderne se căsătoresc la vârsta adolescenţei sau a primei tinereţi, între 17 şi 21 de ani. Poate peste încă o sută de ani….
Sursa: articolul “Mai există sclavi în România – Fete de vânzare” semnat Alex F. Mihail - apărut în revista “Realitatea ilustrată” - numărul din 8 mai 1935
deieri-deazi.blogspot.com