Primul pas – „Protestele de la Bolotnaia” – au reuşit să mobilizeze populaţia oraşelor, tinerii şi intelectualitatea de creaţie, încercând să promoveze ideea unei „revoluţii colorate”, de genul celor care au avut loc anterior în Georgia sau Ucraina. Protestele nu au avut impact major, pentru că au lăsat rece marea masă a populaţiei, conservatoare de convingere, însă a reuşit să unească forţele naţionaliste, liberale şi cele de extrema stângă împotriva regimului. Un alt obiectiv al politehnologilor din spatele mişcării „din piaţa Bolotnaia” a fost şi promovarea unui lider politic naţional – Navalnâi, însă acesta nu a reuşit să cucerească simpatiile populaţiei nostalgice şi conservatoare, care constituie grosul electoratului. Astfel, „cardinalii din umbră” au pornit o nouă vânătoare de lideri.

Una din figurile discutate intens a devenit actualul ministru al apărării – Serghei Şoigu, popularitatea căruia a depăşit în sondaje chiar şi pe cea a lui Medvedev. Dar există o problemă, Şoigu este etnic tuvin şi de credinţă buddhist, ceea ce ar fi neconceptul pentru o idee „unei Rusii ruseşti şi ortodoxe”. În orice caz, a devenit clar că elita rusească îşi doreşte o persoană din sfera militară.

A se lua în consideraţie şi faptul că în urma ultimelor alegeri locale din Rusia, mulţi din liderii opoziţiei liberale au obţinut funcţii cheie la nivel local, devenind parte a „sistemului”.

Pasul doi – revoluţia din Ucraina şi anexarea Crimeei a împărţit elita rusă şi societatea rusă în mai multe tabere ostile. În acelaşi timp,Crimeea a devenit un soi de „cal troian” al Occidentului, pentru că pentru oricine era clar faptul că Rusia nu va fi capabilă să menţină mult timp acest teritoriu fără a avea în subordine şi teritoriile din Estul Ucrainei. Situaţia ideală pentru Moscova ar fi anexarea rapidă a Crimeei şi a regiunilor din estul Ucrainei, fără niciun fel de reacţii din partea Kievului şi Occidentului. Însă un astfel de scenariu ar fi prea irealist. Au fost structurile de forţă („siloviki”) turmentate de evenimentele rapide din acea perioadă sau în aceste structuri exista un alt plan, care nu are nicio legătură cu dezmembrarea şi acapararea teritoriilor din Ucraina? S-ar putea ca miza războiului civil din Ucraina să nu fie Ucraina, ci Rusia.

Doneţk, Lugansk au devenit acea mlaştină şi o capcană în care au căzut ruşii şi Putin în persoană. Rusia nu putea să ignore mişcările din estul Ucrainei, dar nici nu putea interveni militar, pentru că o astfel de intervenţie ar putea declanşa un conflict militar de proporţii. Anume această incertitudine a şi lovit şi loveşte cel mai mult în regimul de la Kremlin.

Pasul trei – promovarea liderilor separatişti din Est în calitate de eroi naţionali ai Rusiei şi înarmare lor. Canalul liberal şi prooccidental „Dojdi”, spre exemplu, l-a prezentat pe Strelkov (în foto de mai sus), liderul insurgenţilor din Estul Ucrainei şi autoproclamat „ministru al apărării Republicii Populare Doneţk”, drept „o versiune îmbunătăţită a lui Nemţov şi Navalnâi”, conferindu-i deja poziţia de un potenţial lider al opoziţiei ruseşti.

Acelaşi Nemţov a declarat că Strelkov ar putea reprezenta „o opoziţia înarmată împotriva lui Putin”.  Fapt care a iritat pe cei mai aprigi susţinători ai actualului regim, cum ar fi Kurghinean, ideolog al „noului comunism rusesc”, care s-a ocupat activ cu alimentarea separatiştilor din Estul Ucrainei. Astăzi, Kurghinean este cel mai mare contestatar al lui Strelkov, pe care îl învinuieşte de „trădarea intereselor Ruseşti”. Posturile de televiziune din Rusia deja au început să-l boicoteze pe Strelkov. Imaginea şi numele lui nu mai apare în reportaje.

E interesant modul în care apare Strelkov în imagini – cu mustaţă şi costum de albgardist-monarhist, care atrage simpatia celor nostalgici după Imperiul Ţarist. La Moscova, opinia publică în consideră pe Strelkov un idealist şi romantic, iar de astfel de lideri autoritari au nevoie ruşii.  Putin a devenit prea “pragmatic” şi conciliant cu Occidentul. Noul lider ar trebui să răspundă acelor frustrări care se vor acumula în urma eşecului în urma pierderii definitive a Ucrainei. Strelkov ar putea fi o persoană potrivită.

Să ne amintim că exact în aceeaşi manieră a fost promovată figura generalul Lebedev, în contextul conflictului militar de pe Nistru în anul 1992. În 1996, acesta candidat pentru postul de preşedinte al ţării, dar nu a reuşit să obţină decât 14,7% din voturi, situându-se pe locul trei.  E foarte posibil ca Strelkov să devină un nou general Lebedev, dar într-un context mult mai favorabil.

Pasul patru – eşecul mişcării separatiste (iar acest eşec a fost unul previzibil), va fi urmat de un val de nemulţumire şi învinuirea lui Putin de trădare a intereselor naţionale. Cei care în trecut au fost cei mai aprigi susţinători ai regimului, vor deveni cei mai mari contestatari.

Chiar şi contestatul Alexandr Dughin se află azi în poziţia 50 la 50. În textele şi discursurile sale publice, acesta vorbeşte despre un „Putin lunar” şi „Putin solar”. „Putin lunar” ar fi un preşedinte slab şi trădător, iar cel „solar”, ar fi războinic, vitează şi patriot. În opinia lui Dughin, în conştiinţa preşedintelui rus luptă aceste două arhetipuri. Ce s-ar întâmpla dacă până la sfârşitul verii învingător va ieşit „Putin lunar”?  Probabil Dughin va deveni parte a unei opoziţii faţă de actualul regim, mai ales că a fost deja dat afară de la Universitatea de Stat din Moscova, devenind un personaj indezirabil pentru actuala putere. Printre altele, Dughin rămâne a fi cel mai aprig susţinător a lui Strelkov.

Să nu ne mirăm deloc dacă armamentul transmis pe ascuns separatiştilor din Ucraina va fi utilizat ulterior chiar pentru organizarea unei revolte anti-Putin în Rusia, în cadrul căreia forţele naţionaliste ucrainene se vor trezi luptând umăr la umăr cu separatiştii din Est, iar persoane precum Dughin se vor trezi aliaţi al liberalilor şi naţionaliştilor pro-occidentali.

Vi se pare ceva de domeniul SF? Luaţi în consideraţie faptul că o bună parte organizaţiilor de extrema dreaptă din Rusia au luptat pe Maidan împotriva lui Ianukovici, antrenându-se în tehnica de luptă de stradă. În prezent, aceştia susţin poziţia Kievului în conflict, iar mâine vor ieşi pe străzile din Rostov, apoi Moscova având armamentul şi tehnica militar din dotarea separatiştilor ucraineni. Să vedem atunci, în ce măsură armata rusă va fi mai pregătită moral decât cea ucraineană să tragă în proprii „fraţi de sânge”.

Deocamdată, o campanie puternică şi agresivă de contestare a lui Putin continuă atât în interiorul Rusiei, cât şi la nivel internaţional. E foarte probabil ca la toamnă temperatura de la Moscova va începe să se ridice până la punctul maxim. De Octavian Racu