A fost odată România Mare: Turtucaia, orașul pictorilor
 |
| Vaporașul se apropie de Turtucaia |
„ Pe când vaporaşul nostru se apropia de dealurile Turtucăii apăru, pe neaşteptate, întreaga panoramă a oraşului: case şi căsuţe cu ceardacuri ciudate, acoperite cu țiglă roşcată, pierdute discret în verdeaţa pomilor. De departe, idilicele locuinţe par un fel de jucării suprapuse, etajate anume pe coline, amintind priveliştea peisagiilor japoneze. Ți s’ar părea că eşti în apropiere de Tokio, dacă ochii n'ar prinde, dintr'o data turnurile bizantine ale bisericuței creştine şi cele două minarete cu cerdac şi vârfuri ascuțite, profilându-se pe cer.”
Așa descrie reporterul „Realității ilustrate” – Alex. F. Mihail apropierea de Turtucaia – orașul pescăresc de pe malul Dunării - un loc cu o frumusețe aparte.
 |
| Școala românească din Tutucaia |
Turtucaia a devenit parte a României în anul 1913 – împreuna cu toată Dobrogea de Sud (Cadrilaterul) - în urma celui de Al Doilea Război Balcanic.
Numele orașului Turtucaia are o rezonanță aparte – din păcate nefastă - pentru istoria noastră. Aici a avut cel mai mare eșec al armatei romane în primul război mondial: bătălia de la Turtucaia dintre armata română și trupele germane, bulgare și turcesti din 19/24 august 1916 s-a încheiat cu o înfrângere dezastruoasa pentru România: peste 6.000 de militarii morţi şi răniţi și 28.000 de prizonieri (dintre care 480 ofiţeri). Urmare acestui eșec al armatei române , în perioada 1916-1918 orașul a fost ocupat de armatele bulgară și germană. Localitatea a redevenit parte a României în anul 1918 – și a rămas așa timp de aproape trei decenii – până în anul 1940 când, în urma Tratatului de la Craiova din 7 septembrie, este cedat Bulgariei (împreună cu restul Cadrilaterului). Să lăsăm însă istoricii să spună mai multe despre Cadrilater - „cea mai veche țară română” conform istoricului Vasile Pârvan – și să privim împreună imaginea idilică a portului pescăresc și de asemenea imaginea mai puțin idilică a admistrației românești a orașului – cum putea fi altfel decât una coruptă – așa cum a fost descrisă de reporterul interbelic al „Realității ilustrate”:
 |
Cadâne cu șalvari în Turtucaia |
„ Turtucaia româneasca este singurul loc din Europa unde se mai pot vedea azi cadâne cu şalvari şi mahomedani cu fes si turban.
În preajma debarcaderului, pe mal, se zăreşte, în neorânduială, nişte ferărie veche, mâncată de rugină. E aproape să fie înghițită de fluviu; cu tot aspectul e monstruos, grămada de blocuri de oțel groase cât un perete, unele întregi, altele sparte, trântite la întâmplare, pare să fie o amestecătura netrebnică.
- Sunt rămăşiţele nefolositoare ale unui fort vechi — îmi explică cineva. A scăzut Dunărea şi au ieşit la iveală. Când apele cresc, aceste triste și sinistre simboluri dispar sub valuri. În schimb, atenția este atrasă de cele trei mori de apa, mori patriarhale, cari înveselesc priveliştea, întruchipând - prin contrast — belşugul şi buna înţelegere dintre oameni.”
Pe străzile patriarhale ale Turtucăii cadânele care se îndreapta agale spre moschee cu fața acoperită „cu un fel de față de masă trasă peste cap. Acestea sunt cele sărace.Femeile din mica burghezie, sau cele mai de rang, poartă un costum întreg, cu fustă, purtând şalvarii pe dedesupt. Fusta are două foi: una se lasă în jos, iar pe cealaltă o ridică peste cap, de la brâu. Le plac grozav papucii coloraţi şi de multe ori se înghesuesc în faţa vre-unei prăvălii, unde se vede această încălţăminte prinsă grămadă pe nişte scânduri aşezate vertical.”
PLEACĂ TURCII ?
 |
| Turci din Turtucaia "tăind cu hărnicie lemne" |
„ Deşi se spune că Turcii sunt indolenţi, totuşi i-am văzut muncind din greu, tăind cu hărnicie lemne, cărând saci şi alte greutăţi enorme în spinare, pe urcuşurile Turtucăii. Pe de altă parte, unii stau ore întregi nemişcaţi prin faţa vreunei prăvălii, hibernează mai ales prin cafenele.
Casele vechi pitoreşti din Turtucaia au un fel de etaj, într'un colţ, cu un cerdac frânt. Dedesubt, la parter, se văd două uşi: una dă în cafenea, unde intră bătrânii, cu turban şi fes, aşezându-se pe o laviţă lată turcească, cu tavanul peste cap. A doua uşă tot la stradă, în rând cu uşa cafenelii, dă în pivniţa casei. De altfel să nu ne mire prea mult — ciudăţenia acestei arhitecturi. Chiar în Bucureşti, pe Calea Moşilor spre Moşi şi în alte părţi, am văzut uşi la trotoar, cari dau în pivniţa casei. Cum strada a devenit cu timpul un important centru comercial, aceste pivniţe au fost transformate în prăvălii...
 |
La potcovit |
Administraţia Ţurtucaii şi-a propus să modernizeze localitatea dându-i aspectul unui oraş banal. Multe case, străzi întregi pitoreşti, iubite de pictorii noştri, au şi fost dărâmate. Grădina cu monumentul turcesc a devenit depozit de lemne. A fost doborîtă la pământ şi una dintre cele două moschee, rămânând în picioare doar minaretul ei. Turnul a devenit un loc favorit de joc pentru copii, care se suie veseli şi sgomotosi în cerdacul circular şi de acolo strigă : ,,Alah! Alah!“ încercând să imite pe bătrânul muezin, care a plecat, nu de mult la Adrianopol. Pe malul Dunării a fost dărâmată o stradă întreagă.”
ÎN CAFENEA
 |
Stradă din Turtucaia |
“ O cafenea turcească prezintă un caracter special. Clientul vine deobicei tăcut să se aşeze turceşte pe laviţă cu capul aproape de tavan. După câteva minute se înclină spre vecini şi le spune un fel de bună ziuă în turceşte. Toţi tac. După vre-o alte cinci minute, tovarăşii încep să-i răspundă la salut, câte-unul, cu voce monotonă.În genere, întrebările şi răspunsurile se urmează la intervale şi cu pauze mari. Interpretul pe care l-am luat cu mine, are tot timpul să-mi traducă ceea ce se vorbeşte şi să-mi mai dea explicaţii.
— Cei plecaţi în Tracia orientală şi spre Adrianopol scriu că e mai rău acolo. Am aflat că mulţi mor, fiind nedeprinşi cu clima — spune un turc bătrân, după ce-a sorbit din cafea.
— E tău că ne încarcă perceptorul...
— Am auzit că se pot plăti datoriile la stat cu bonuri, cari se cumpără cu 30%... — spune un turc bătrân.
— Cum asta ? — întreabă unul mai tânăr.
— Să zicem că ai de plată 1000 de lei. Cumperi, la bancă, un bon de 1000 lei pentru care plăteşti numai 300. Bonul acesta ar trebui să ţi-l primească drept o mie. Dar pe noi ne înşeală.
— Afacerea asta a făcut-o un controlor de la percepţie... Noi am plătit sumele întregi, iar el a cumpărat şi a depus bonuri... A câştigat astfel 700 lei la fiecare mie.
 |
| Populația musulmană - farmecul orașului Turtucaia |
Oftări şi o mare pauză. Toţi Turcii sorb cafea.
— Da cu lumina electrică ce-i ? — întrebă unul.
— Primăria a clădit uzina electrică, cu un milion de lei şi acum în loc să o pornească, se ceartă pe mâna cui să o dea...
După cum se vede Turcii sunt mai vioi decât par. Deşi pe punctul de a ne părăsi, — mulţi şi-au vândut pământurile şi casele, — ei tot se mai simt legaţi de oraşul bătrân, în care se află mormintele părinţilor lor; fac politică şi ne judecă prin cafenele.
Vizitatorii bucureşteni nu prind de obicei aceste aprecieri, puţin măgulitoare, deoarece ei preferă cafeneaua „Kîuciuc-Capşa", dintr'un pavilion de scânduri, pe unde nu vin turci, dar care are faima de-a servi o cafea extraordinară.
Nu este vară, în care oraşul să nu fie vizitat de pictori bucureşteni. Aproape nu e pictor român, care să nu fi trecut prin Turtucaia. Maestrul Artacchino , unul dintre cei îndrăgostiţi de portul dunărean, ne spunea :
 |
| "Bijuteria de pe malul bătrânului Danubiu" |
- Să-i sugeraţi primarului din Turtucaia ideea ca oraşul nou să-l construească pe malul Dunării încolo. Are loc destul în faţa Olteniţei. Să lase în pace oraşul vechi, care are un farmec deosebit, fiind un punct de atracţie pentru artişti, pictori şi alţi vizitatori. S’ar putea întemeia aci o frumoasă staţie climaterică. Odată cu banalizarea oraşului, vor fi goniţi toţi vizitatorii. În loc să se desfiinţeze monumentele istorice ar trebui, dimpotrivă, reconstruită moscheea, păstrându-se diferitele colţuri pitoreşti ale vechiului oraş turcesc. Deasemeni ar trebui făcute înlesniri simpaticei populaţii mahomedane care, plecând, ia cu dânsa mare parte din farmecul acestei bijuterii de pe malul bătrânului Danubiu.”
Sursa: articolul „Orașul pictorilor” semnat Alex. F. Mihail– publicat în revista „Realitatea ilustrată” numărul din 11 decembrie 1935
deieri-deazi.blogspot.com