“Aş integra Transnistria şi astăzi. Totuşi, vedeţi ce se întâmplă în Ucraina”, a declarat Oleg Belavenţev, citat de agenţia Kriminform. “Sunt convins că în cele din urmă Transnistria va deveni parte a Rusiei”, a adăugat el.

La începutul lui august, Republica Moldova a cerut încă o dată Rusiei să îşi retragă militarii din Transnistria, aminteşte Mediafax. Totodată, secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, declara la 13 august că ambiţiile preşedintelui rus Vladimir Putin merg “dincolo de Ucraina”, vizând alte regiuni apropiate de frontierele Rusiei, precum Transnistria.

“Sunt îngrijorat de ambiţiile Rusiei, ambiţiile lui Putin merg dincolo de Ucraina”, a declarat Rasmussen, într-o conferinţă de presă cu premierul islandez, Sigundur David Gunnlaugsson.

“Am asistat la anexarea ilegală a Crimeei, am observat rolul Rusiei în destabilizarea situaţiei din estul Ucrainei. De fapt, vedem că Rusia se află în spatele conflictelor îngheţate şi de lungă durată din Transnistria, în estul Republicii Moldova, din Abhazia şi din Osetia de Sud, în Georgia”, a adăugat el.

În septembrie 2006, administraţia de la Tiraspol a organizat un referendum privind aderarea la Federaţia Rusă. Rezultatele plebiscitului nu au fost, însă, recunoscute de comunitatea internaţională. La vremea respectivă, 97% dintre alegătorii din regiunea separatistă au optat pentru alipirea Transnistriei la Rusia.

Transnistria, fâşie de pământ între Nistru şi Ucraina, este privită la nivel internațional ca o regiune a Moldovei, dar în fapt s-a autoptoclamat ca teritoriu de sine stătător sub numele de “Republica Moldovenească Nistreană”, cu capitala la Tiraspol, în data de 2 septembrie 1990. La 25 august 1991 sovietul suprem al RMN a adoptat Declarația de Independență a noii republici. La două zile distanţă, pe 27 august 1991, parlamentul de la Chişinău a adoptat Declarația de Independență a Republicii Moldova, al cărei teritoriu cuprindea și raioanele din stânga Nistrului. Acest lucru a dus la tensiuni în regiune şi chiar la un scurt război, în 1992, în urma căruia şi-au pierdut viaţa aproximativ 1.500 de persoane. În acel conflict au luptat de prartea separatiştilor Armata a 14-a de gardă sovietică, dar şi voluntari ruşi sau ucrainieni. La 21 iulie 1992 a fost semnat un acord de încetare a focului.

Conform recensământului din 2004, 32 la sută din locuitori s-au declarat români sau moldoveni, dintr-un total de peste 550.000.

Transnistria supravieţuieşte economic în special datorită ajutorului acordat de Moscova şi traficului de arme. Regiunea continuă să aibă pe teritoriul său trupe militare “de menţinere a păcii” ruseşti. Nicio ţară din lume nu a recunoscut independenţa autoproclamată a acestui teritoriu.

În prezent există ipotetic şanse reale de unire între România și Republica Moldova, principala piedică fiind însă tocmai regiunea separatistă Transnistria. România nu dispune de capacitatea de pacificare a regiunii (avându-se în vedere trupele rusești staționate acolo) și astfel există pericolul unui nou conflict armat, care ar putea avea o evoluție imprevizibilă. Astfel cel mai realist scenariu ar fi o unire cu Republica Moldova, dar fără Transnistria, în interiorul Uniunii Europene. Acest lucru ar fi realizat fie după aderarea posibilă în viitorul mediu al celui de al doilea stat românesc la blocul comunitar fie prin “integrarea rapidă”, adică prin unirea Moldovei cu România, ca stat membru al UE. Acest compromis, legat de cedarea regiunii separatiste problematice, este unul minor în comparație cu restul beneficiilor. Mai mult, teoretic s-ar putea ajunge la un acord între Chișinău, București și Tiraspol în vederea unui schimb pașnic de populații. După unire, Transnistria ar fi liberă să îşi caute propriul destin, fie ca stat independent fie ca enclavă rusească, după modelul Kaliningrad. În orice caz, orice discuție despre acest subiect nu poate avea loc fără normalizarea în prealabil a relațiilor cu Rusia. Sursa: FrontPress.ro