În urmă cu aproape un mileniu, Papa Urban al II-lea ţinea un discurs înălţător în faţa Conciliului de la Clermont, discurs prin care cerea apărarea locurilor sfinte ale creştinismului, locuri care erau ocupate de musulmani. Credincioşii au fost atât de pătrunşi de cuvintele Suveranului Pontif încât au decis să se înarmeze şi să traverseze întreaga Europă, pentru a elibera Ierusalimul. Astfel, au început cele aproape trei secole de cruciade, perioadă în care a început şi în care s-a acutizat conflictul dintre creştinism şi Islam.

După câteva secole de aproximativă acalmie, sau măcar de perioadă în care conflictele dintre islamişti şi creştini au fost mai puţin vizibile, lucrurile au luat o nouă turnură. A fost mai întâi înfiinţarea republicii islamice din Iran, stat în care liderul suprem este cel religios, iar lucrurile s-au radicalizat după ce occidentul – şi mai ales americanii – a renunţat să mai sprijine mujahedinii afgani, cei care, cu ajutorul religiei, reuşiseră să oprească invazia sovietică din ţara lor. Radicalii islamişti s-au întors atunci împotriva celor care îi ajutaseră, dar şi profitaseră de lupta lor. Iar apariţia Statului Islamic (IS) nu este decât o evoluţie “firească” în acutizarea jihadului.

Războiul civil din Siria a fost prilejul perfect de afirmare pentru o mică grupare irakiană, Statul Islamic din Levant şi Irak, dar şi pentru liderul acesteia, Abu Bakr al-Baghdadi. Cu o ascensiune fulminantă, Baghdadi şi gruparea sa au reuşit să obţină victorii militare importante, atât împotrive trupelor loiale lui Bashar al-Assad, dar şi în Irak, împotriva forţelor guvernamentale şiite. Islamiştii au proclamat Califatul, adică Statul Islamic, şi au început să aplice legea islamică pe teritoriul său. Însă Occidentul nu s-ar fi supărat prea tare dacă oamenii califului nu ar fi aplicat principiul troţkist “cine nu e cu noi, e împotriva noastră”. Şi l-au aplicat atât de dur, încât lumea civilizată a început să se oripileze după ce a văzut comunităţi întregi puse să aleagă între convertirea la Islam şi moarte, execuţii în masă ale rivalilor musulmani sau femei şi copii ucişi în numele religiei. Dar ceea ce a provocat furia occidentalilor nu a fost, însă, uciderea şiiţilor sau prigonirea yazidiţilor, ci prigonirea creştinilor. Pentru că în nordul irakian trăiesc câteva sute de mii de creştini, afiliaţi la una dintre cele mai vechi biserici, cea caldeeană. Desigur, nici aceştia nu au scăpat de prigoana luptătorilor Statului Islamic, aşa cum îşi spune acum gruparea condusă de Abu Bakr al-Baghdadi, însă soarta lor nu a fost nicicum mai crudă decât cea a yazidiţilor sau a şiiţilor.

Se spune că aproximativ o sută de mii de creştini au fost nevoiţi să fugă pe jos de asaltul islamiştilor. Luptărorii IS au jefuit toate proprietăţile creştinilor, de la dinţi de aur la verighete, în timp ce bisericile au fost arse sau convertite în moschei. Iar creştinii care au rămas au fost puşi să aleagă întremoarte şi cizie – taxa care trebuie plătită de cei care practică altă religie decât Islamul.

Atrocităţile comise de Statul Islamic i-au determinat pe occidentali să reacţioneze, în sfârşit. Dar semnalul de acţiune a venit chiar de la Vatican. La începutul lunii, Papa Francisc i-a trimis o scrisoare secretarului general al ONU, Ban Ki-moon, prin care îi cerea acestuia măsuri pentru protejarea creştinilor. “Îmi reînnoiesc apelul urgent către comunitatea internaţională pentru a lua măsuri de stopare a tragediei umanitare care are loc”, explică Papa în scrisoarea sa. “Atacurile violente din nordul Irakului nu pot decât să trezească conştiinţele tuturor bărbaţilor şi femeilor de bună credinţă, care trebuie să acţioneze cu solidaritate, pentru a-i proteja pe cei care sunt afectaţi sau ameninţaţi de violenţă şi pentru a asigura asistenţa necesară numeroşilor refugiaţi, precum şi întoarcerea în siguranţă la casele lor”, mai precizează Suveranul Pontif.

Reprezentantul permanent al Vaticanului la Organizaţia Naţiunilor Unite, arhiepiscopul Silvano Tomasi, a fost printre primii reprezentanţi ai Bisericii Catolice care au vorbit depre o intervenţie militară în nordul Irakului. “În acest moment, Sfântul Părinte, Papa Francisc, şi alţi membri au comunităţii creştine, inclusiv Consiliul Mondial al Bisericilor, are o poziţie fermă în apărarea lor (n.r. – a creştinilor irakieni) şi a dreptului de a supravieţui şi de a trăi în pace, în propriile case, aşa cum a fost cazul în ultimii 2000 de ani, în care au contribuit la dezvoltarea din zona lor. Cu toate acestea, ne confruntăm cu o indiferenţă la nivelul comunităţii internaţionale. Forţele occidentale sunt greu de convins să ia o poziţie dură pentru apărarea creştinilor. Sperăm ca vocile care se aud din diferitele comunităţi creştine şi religioase, de la musulmanii moderaţi, la oamenii de bună credinţă din întreaga lume, să poată găsi răspunsul privind o asistenţă umanitară pentru creştinii din nordul Irakului, precum şi protecţie politică şi chiar militară”, a spus Tomasi, potrivit Radio Vatican.

Este pentru prima oară în istoria recentă când Vaticanul se pronunţă în favoarea unei acţiuni militare. Papa Ioan Paul al II-lea a condamnat Războiul din Golf, din 1991, şi chiar a făcut un apel către preşedintele american George H.W. Bush, apel care, însă, nu a fost ascultat. La fel s-a întâmplat şi cu invazia Irakului, în 2003. “Războiul nu este un mijloc pe care îl poţi alege pentru a rezolva problemele între naţiuni. Să facem să răsune din nou cuvintele Papei Paul al VI-lea: ‘Să nu mai fie unul împotriva altuia, niciodată! niciodată să nu mai fie război, niciodată!’ şi ‘Pacea se poate exprima doar prin pace, o pace care nu este separată de cererile de dreptate, care este caracterizată de sacrificiul personal, clemenţă, milă şi dragoste’ “, spunea şi Papa Francisc în urmă cu mai puţin de un an, într-o slujbă ţinută în faţa credincioşilor din piaţa Sfântul Petru. De Radu Boeriu – Ziua News