Spectacolul grotesc oferit de ministrul de Interne algerian în conferinţa de presă de ieri şi faptul că, după trei zile, criza ostatecilor continuă, indică faptul că se doreşte, în primul rând, o mediatizare puternică a conflictului din Mali (despre care presa occidentală a relatat vag), iar în al doilea rând o internaţionalizare a conflictului. “Se doreşte” sună ca dracu. Să spunem cine o doreşte: Franţa. Care a obţinut binecuvântarea aliaţilor pentru intervenţia în Mali, dar aşteaptă şi ajutoare concrete. România se şi gândeşte la “o contribuţie” (Titus Corlăţean). Noi lipseam în Mali. Alţi bani, altă distracţie. (Nu vă răscoliţi: sintagma cu “onorarea obligaţiilor internaţionale” o ştiu şi eu).

Cine crede că forţele speciale algeriene n-ar fi putut rezolva problema ostaticilor rapid, coerent şi eficient, se înşală. În zonă, luarea de ostatici (chiar dacă nu la aceste proporţii spectaculoase) este o activitate curentă şi una dintre sursele de venit ale grupărilor teroriste de toate orientările (pe lângă traficul de droguri şi de te miri ce). DRS (Département du Renseignement et de la Sécurité) este unul dintre cele mai puternice (mai sângeroase şi mai lipsite de scrupule) servicii din Africa. Şeful DRS, generalul Mohamed Mediene (în fruntea instituţiei din 1990!) este adevăratul conducător al Algeriei, mai mult decât familiarizat cu toate structurile teroriste din zonă (pe unele le-a creat, pe altele le-a infiltrat). De pildă, celebra franciză a Al-Qaeda, despre care presa lumea vorbeşte (abia) acum, AQIM (Al-Qaida în Maghrebul Islamic) a fost, la origini, pe când era doar un nucleu şi se chema GIA (Groupe Islamique Armé), o invenţie a DRS. Au spus-o explicit (în 2003) Muhammad Samraui, fost ofiţer al serviciilor secrete ale armatei algeriene, iar apoi a primit azil în Germania, a spus-o (în 2009) şeful Securităţii Statului din Mali, iar apoi a primit un glonte-n cap.

Cel care a revendicat atacul asupra angajaţilor de pe platforma industrială Tiguentourine (la 25 de kilometri de orăşelul Ain Amena) este Mukhtar bin Mohammed Balmukhtar, zis Khalid Abu Al-Abbas (Khalid Fiul Leului) sau, mai simplu, Al-Awar (Chiorul – şi-a pierdut un ochi în “stagiul” din Afganistan). Personajul, fundamentalist-salafist, a pus bazele Emiratului Islamic al Saharei, al cărui stăpân a fost până în 2007, când, în urma unor conflicte cu liderii islamişti din zonă, s-a mărginit să-şi ia titlul de Emir al Katibat al-Mulathamin, ceea ce s-ar putea traduce prin Batalionul Mascaţilor. Nu că ar purta măşti; titulatura le vine de la vechiul nume al Saharei (“sahra”, în arabă, înseamnă “deşert”) – Bilad al-Mulathamin – Ţinutul Mascaţilor, adică al celor care îşi acoperă capul cu kufiyya.

Lui Al-Awar i se mai spune, de către oficioasele algeriene, Marlboro Man, poreclă pe care o detestă, jurându-se că nu face trafic cu ţigări. Mai mult, el acuză fruntaşi ai guvernelor din zonă că ar conduce mafiile traficanţilor din Sahara-Sahel, fapt pe deplin plauzibil. Cartierul său general e în deşert, undeva în nordul Mali-ului, în regiunea Azwad, supranumită şi “Tora Bora a Maghrebului Islamic”, parte a Republicii Mali, declarată independentă de Mişcarea Naţională pentru Eliberare, un grup rebel al tuaregilor care l-au sprijinit pe Gaddafi până în ultima clipă şi s-au întors din Libia înarmaţi până în dinţi.

Blitzkriegul francezilor urmăreşte să-i împace pe rebelii din nord cu guvernul din sud, timp în care numeroasele mişcări jihadiste, (bine dotate logistic, bine instruite şi cunoscând la perfecţie teritoriul), profită de deranj ca să-şi istaleze propriul guvern islamic.

Problemele sunt numeroase şi încâlcite şi mai nimic nu e ce pare a fi. Le-am survolat doar, ca un Rafale (avionul de luptă, cu care Franţa a intervenit în Libia şi acum, în Mali). Povestea de abia acum ar trebui să înceapă şi poate începe de oriunde – din Algeria, din Mali, din Mauritania, din Niger.  De Lelia Munteanu – Gandul