A fost odată România Mare: Vâlcovul – Veneţia României
 |
| Vâlcovul pe harta României Mari |
Ne vom continua azi călătoria prin România Mare de altădată, plimbarea prin lumea interbelică începută în insula dispărută azi Ada Kalehşi continuată în Turtucaia - oraşul pictorilor.Astăzi e rândul unui oraşel cu o frumuseţe şi un farmec aparte, supranumit cândva Veneţia Estului. Pentru a vă stârni curiozitatea o să vă spun doar că celebra revistăNational Geografic a consacrat în anul 1939 un număr special Vâlcovului. Căci despre aceasta localitate din fostul judeţ românesc Ismail este vorba (Vâlcovul de ieri este Vîlkovo de astăzi din regiunea Odessa a Ucrainei).Să redescoperim aşadar împreună, cu ajutorul reporterului Serafim Cadanal revistei “Universul literar”, această lume pestriţă şi plină de pitoresc, “cu veselii, tristeţi, vrăjitori, ţânţari inteligenţi, lipoveni-francezi şi cu... nudişti”, lumea Vâlcovului românesc de altădată:
“ Vâlcovul este, dacă se poate spune aşa, format din trup şi suflet. Trupul îl reprezintă însuşi orăşelul, înrămat în canaluri — „erichi", nişte brazde cu
apă, în lungul şi latul lui, de unde îi vine şi numele, din ruseşte : „vilca"-
furculiţă. Aceste canaluri, unele mici şi altele mari, cum este Belgarodschi,
care îşi mână apele prin tot orăşelul, până la mare, sunt comorile şi atracţiunile acestui colţ de ţară. În noaptea clară, sub razele mioape ale lunei, plutind cu o lotcă pe acest canal, simţi cum ţi se topeşte inima, devii imaterial, te mângâie şi te alintă o tăcere cu şoaptele sălciilor, te confunzi într'o taină dumnezeească, fără început şi sfârşit. O notă de cântec, rătăcită, înţeapă duios inima şi vrei să plângi sau să râzi, ori să le faci pe amândouă deodată. Aici să vii îndrăgostit, că de nu, dragostea ţi se va strecura, nechemată în sânge şi vei suferi, vei căta în stele o iubită şi, după câteva zile, eşti cel mai bun om, blând, gingaş în gesturi, cu ochii mereu visători, cu un fragment de cântec pe buze, chiar dacă la şcoală, obiectul muzică ţi-a fost decorat totdeauna cu indulgenţă, cu nota 5 (...)”.
apă, în lungul şi latul lui, de unde îi vine şi numele, din ruseşte : „vilca"-
furculiţă. Aceste canaluri, unele mici şi altele mari, cum este Belgarodschi,
care îşi mână apele prin tot orăşelul, până la mare, sunt comorile şi atracţiunile acestui colţ de ţară. În noaptea clară, sub razele mioape ale lunei, plutind cu o lotcă pe acest canal, simţi cum ţi se topeşte inima, devii imaterial, te mângâie şi te alintă o tăcere cu şoaptele sălciilor, te confunzi într'o taină dumnezeească, fără început şi sfârşit. O notă de cântec, rătăcită, înţeapă duios inima şi vrei să plângi sau să râzi, ori să le faci pe amândouă deodată. Aici să vii îndrăgostit, că de nu, dragostea ţi se va strecura, nechemată în sânge şi vei suferi, vei căta în stele o iubită şi, după câteva zile, eşti cel mai bun om, blând, gingaş în gesturi, cu ochii mereu visători, cu un fragment de cântec pe buze, chiar dacă la şcoală, obiectul muzică ţi-a fost decorat totdeauna cu indulgenţă, cu nota 5 (...)”.
 |
| Case în Vâlcov (1936) |
O pereche — el profesor dela Vâlcea şi ea fată de oameni cuminţi — aflată în luna de miere, de la Ismail, au stat şi s'au tot privit ochi în ochi, pierduţi şi izolaţi. Acum se desprind, jenaţi, din braţe şi întreabă:
— Ce s'a întâmplat?
— Vâlcov! răspund scurt, arătând pontonul, care par'că fuge spre noi.
— Vâlcov ? Când a trecut vremea ?
 |
| Canalul cherhanalelor Vâlcov (1929) |
Iată dragostea impertinentă, sfidătoare de timp, de pitoresc şi de malurile minunate şi sălbatice ale Dunării! Mă gândesc surâzând. Îndată ce ne obişnuim cu parfumul specific al locului — miroase apăsător a peşte — ne îndreptăm spre o clădire aşezată la malul Dunării şi înconjurată de un canal. Drumul de aci pleacă spre uliţa principală. (...) Găsesc trotuare; trotuare asphaltate, curate şi bune. S'a pornit pe linia înfăptuirilor. S'au făcut podeţe cimentate. Din punct de vedere pitoresc, Vâlcovul pierde. Din punct de vedere uman, câştigă. Aici, pe timpuri, era noroi sau praf şi bieţii lipoveni se luptau cu aceste două rele, după anotimp. Podeţele însă se cuveneau a fi făcute după modelul unuia aflător în Cişmigiu, unde barele, deşi din piatră, dau impresia unor crengi de pom împletite. Seara se lasă tăcută, prea caldă, misterioasă. Vine o noapte ca în tropice, cu sgomote ciudate, foşnitoare. Bănui apropierea fiarelor; presimţi clănţănitul dinţilor; regreţi că nu te afli acasă, la tine, în siguranţă, visând la stele şi respirând parfumul florilor darnice din grădină. Deodată, prin ramurile sălciilor, posomorâte, unde bănuiai ascunse maimuţe sau un boa, explodează fără sgomot, pumni de lumină şi întunericul fuge ruşinat, la braţ cu toate vedeniile: Vâlcov cu electrică!“
La Grişa...
 |
| Biserica ortodoxă din Vâlcov |
“ Ne aşezăm, pentru masă. la restaurantul lui Grişa. E un local vestit. O curte cu gutui, măsuţele răsleţe însemnând „o grădină de vară”. În drum, am uitat să vă spun, am făcut o prietenie în persoana lui Mişutca, băieţandru de vre-o 16 ani, care fumează, vorbeşte gros şi are chip îndrăsneţ. Îi ofer sticla cu vin şi un pahar să se servească! Mişutca se strâmbă, dispreţuitor, la pahar şi se ospătează. Apucă sticla delicat, cu patru degete, cel mic lăsându-l liber şi întins, demonstrându-ne astfel buna sa creştere şi, fără alte complicaţii, răstoarnă jumătate de conţinut, în gură. Apoi, simţinduse îndatorat pentru „trataţie", dispare puţin timp şi, pe urmă, vine cu un alt flăcău de seama lui, cu o „garmoşcă" enormă. Muzicantul se dovedeşte la înălţime. Instrumentul, în mâinile lui, e un fulg şi cântecul, sălbatic, înflăcărat, aţâţă picioarele lui Mişutca. El ocoleşte vertiginos mesele, în dansul acesta original, trepidant, care este „cazacioc". Se rupe brusc din ritmul vijelios, drept în faţa sticlei, se ridică şi o altă gâlgâitură îi animă gâtlejul.
— Ce faci Mişutca? îl întreb, zâmbind.
— Guleaiu! mă lămureşte el grav —adică, petrec.
(...) Dealtfel, revărsarea unei voci mănoase, puternice şi frumoase, acompaniată de câteva instrumente, mă cam lămureşte şi, în liniştea feciorelnică, nepângărită de vr'un alt sunet, muzica aceasta îndeplineşte o adevărată minune. Înduioşează şi atinge toate fibrele şi parcă ai sbura spre ei cu rugămintea: Luaţi-mă şi pe mine! Vreau să beau. Să cânt şi să dansez. Totuşi, o stânjeneală se strecoară şi mă ruşinează: la această oră, când toţi dorm?
— Uite-i cum petrec! observă Polifronâci, râzând în surdină, şiret.
— Nu vă supără? încerc eu terenul.
— De ce să ne supere? De aia se numeşte că sunt boieri. Au bani şi se veselesc. Fără muzică e urât . Apoi ne uităm şi noi cum se petrece la ei. Asta e partea lor !”
Destăinuirile lui Polifronâci
 |
| Canalul Vâlcovului (1929) |
“ (...)Polifronâci nu rezistă mult tăcerii şi începe să vorbească. Primele cuvinte se pierd risipite; nu-l ascult. Apoi întorc capul şi-l privesc. Pletos, cu barbă lânoasă, încreţit la frunte, — luna cu razele ei, se oglindeşte în părul uns şi obrazul lui pare aureolat ca la sfinţii din icoane. Uit că e un biet pescar lipovean şi cred că în faţă-mi stă un sihastru. Involuntar, prind spusele lui şi mă concentrez. Astfel, din vorbele lui, simple, necăutate, aflu micile bucurii precum şi păsurile lui şi ale pescarilor.
După ce îmi descrie, amănunţit, pe toate rudele lui, cu nepoţi şi strănepoţi, nume şi pronume, griji şi necazuri, trece şi la descrierea, mai generală, a populaţiei. Din noutăţile vieţii lor cea mai recentă a fost descoperirea unui sort nou de peşte, în cantităţi mari, nemaivăzut şi necunoscut vreodată. Explicaţia ar fi metamorfozarea pe care o suferă unii peşti, după veacuri. Apoi, din cuvintele lui netivite în citate, filosofii sau sugestii, mi se desemnează această realitate crudă a vieţii lipovenilor pescari. De dimneaţă până'n seară, iar adeseaori, zile şi nopţi întregi, ei se hărţuesc năprasnic, tenace, în sudoare şi sânge, cu marea şi capriciile ei, nici odată ajunşi să fie cunoscuţi de lumea largă, pentru viaţa lor sacrificată, în scopul lor atât de puţin preţuit, cum este alimentarea pieţei noastre sau universale, cu peşte. Acasă se războiesc cu alte imagini ale vieţei lor : cu „optovichi" (engrosiştii), „pereepeţ" (perceptorul) şi adeseaori cu inundaţiile.
 |
| Imagine din Vâlcov (1939) de pe coperta revistei "Natura" |
Toţi locuitorii sunt săraci. Anul întreg, ei se aprovizionează cu obiectele şi alimentele strict trebuincioase traiului, pe datorie, de la aceşti engrosişti, vreo trei la număr. Acestora pescarii le datorează averi. După începerea pescuitului, aproape întreaga recoltă, cu înşelări şi scăderi la cântar, sub motiv că peştele este ud, intră în mâinile engrosiştilor, pe un preţ redus, pentru acoperirea datoriilor în mărfuri, de obicei cedate scump. Cealaltă parte a recoltei trece la „pereepeţ"şi la ei rămâne puţin sau nimic din munca depusă. Dar cât peşte nu se strecoară, pe sub mână, persoanelor în mâinile cărora se află puterea să le facă şicane şi să-i oprească de pescuit! Asta însă nu se află niciodată. Pescarul ştie să tacă spre a nu-şi atrage răsbunarea. Ei se conduc după o zicală, populară în viaţa lor: „Pe Dumnezeu nu-l vezi, iar până la Vodă este departe "şi nu crâcnesc, nu se plâng, îşi duc cu resemnare, religios, viaţa de câine.
In schimb, Duminica, cu ultimul ban, asudat şi chinuit, se înfiinţează la cârciumă.Beau mult, dansează până la ultima fărâma de putere „cazacioc"şi în acest fel îşi scutură necazurile şi uită că mâine se înhamă de-a capăt, la aceeaşi poveste. Viaţa lor se închide adeseaori, năpraznic, în fundul mării. Rarii lipoveni cari mor creştineşte, acasă, tot în apă îşi odihnesc oasele. In cimitir, după săpătură de jumătate de metru, e apă şi coşciugul se aşează în ea: prin apă trăesc, mor, se chinuesc, şi acolo-şi află şi culcuşul.”
Despre messieurs Luca et Maxim, vrăjitoare si nudişti
 |
| Regele Ferdinand pe pontonul din Vâlcov în anul 1925 |
” Azi e sărbătoare. Dimineaţa, lipovenii, până la sfârşitul obedniei la biserică, se „distrează" cu ceaiul. Această desfătare pare să n u fie din cele uşoare şi prielnice trupului. Sudoarea puternică, multă, luceşte pe feţele lor; mai se furişează în farfurioara din care sorb lichidul; ei mai aleg un firicel de zahăr, îl pun între buze şi dinţi, suflă ca din foaie să mai răcorească lichidul şi-l trag cu gură ţuguiată şi numai termină să respire, mulţumiţi, senini. Se va sfârşi slujba religioasă şi apa fierbinte a ceaiului se va înlocui. Ceainicile vor dispare; va răsări „garmoşca"şi o tobă şi beţia, solidă, săţioasă, se va încinge, până ce Grişa va refuza să le mai dea vin. Contemplările şi gândurile mele se întrerup la apropierea lui Grişa, care se interesează dacă nu-mi va face plăcere să vorbesc franţuzeşte cu lipovenii.
Aceste două noţiuni: lipoveni şi limba franceză, apropiate, par ca negativul şi pozitivul, care mereu se îmbrâncesc. De aceea, neîncrederea, ironică, mă trădează.
— Poftiţi, poftiţi, să vedeţi! mă îndeamnă Grişa.
Am fost, am văzut şi urechile mi-au auzit. Sunt doi lipoveni - Maxim şi Luca; cam de vreo 50 de ani, pescari amândoi şi cu chipurile obişnuite: blonzi, bărbile roşii şi cu nişte cămăşi ce se închee la gât, într'o parte, „cosovorotchi“.La apropierea mea s'au sculat şi mi s'au adresat în limba curentă franţuzească, accentuată puternic de acea notă cântătoare, specific slavă. N'am răspuns dar am râs cu hohote, mult, spre nedumerirea lor şi pe urmă ne-am împrietenit. In timpul marelui răsboi Rusia a făcut un schimb de flotă cu Franţa, urmând obiceiul statelor amice şi cei doi prieteni — lipoveni, pe atunci marinari, au nimerit în Marsilia, unde au stat mulţi ani şi după răsboi. La urmă, dorul învingând, au venit acasă şi iarăşi sunt pescarii: Luca şi Maxim.
(...) V’aşi povesti de o vizită făcută unei vrăjitoare — lipovence, tot astăzi, dar cedez promisiunilor date amicului meu I. Gh., care m'a speriat cu toate pacostele din lume, care îmi vor cădea pe cap, dacă ea va afla despre divulgarea publică a activităţii sale, — şi tac. Superstiţia e mare lucru! Vă spun doar la ureche: dacă vi s'au făcut farmece, cumva, vreodată, ea află. Se desbracă noaptea, goală, se frământă, iar dimineaţa, rezultatul e ca în palmă. Tot ea, dintr'o privire, descoperă dacă bărbatul face uz de palme în căsnicie. Puneţi-vă în gardă, amatorilor de senzaţii şi de păcate, nu însoţiţi pe domnişoare la această nouă Mafalda.
Formalităţi ca la frontieră. Se cercetează acte, legitimaţii şi, în fine, plecăm. Parcurgem tot Vâlcovul, liniştit şi cuibărit pe ambele maluri ale canalului. Marea ne întâmpină, jucăuşe, şi desmierdătoare. Vreo 15-18 km ., în lotcă, străbatem marea ca nişte autentici pescari, curagioşi şi grozavi, înghiţind de ruşine vaeele rebele, isbucnite la clătinările mai pronunţate ale bărcii. Ajungem sdraveni şi mulţumiţi de sfârşitul călătoriei. Volciocul este o plajă plăcută, întinsă, cu o mulţime de căsuţe din „lampaci". Datează mai de demult, însă n'a ajuns să fie cunoscută înăuntrul ţării. Aici vin să-şi petreacă vacanţa locuitorii din oraşele apropiate de Vâlcov. Comod, fără amenajări speciale, lumea petrece, simplu, ca acasă.
Se găsesc şi unele doamne şi domnişoare gătite şi vopsite, aducând atmosfera plajelor cunoscute. Pe alături, tinerii bronzaţi fac de sentinelă şi aceleaşi idile vechi, ca lumea, se ţes pe nisipul mării şi se sfârşesc odată cu sezonul. Dar prietenul meu, surâzând ştrengăreşte, vrea să-mi arate altceva.
Intr'adevăr la vreo 3—400 m., pe malul Limanului, nămolul probabil că are calităţi miraculoase pentru sănătate. Aici bolnavii şi bolnavele uită să uzeze de îmbrăcăminte, şi aşa, în costumele lui Adam şi Eva, se simt minunat, îmi închipui că nămolul ar putea să le strice costumele de baie, şi de aceea, spiritul practic al economiei şterge orice jenă.
Plimbarea prin Vâlcov s'a terminat. Vaporul ne poartă spre alte meleaguri, Vâlcovul se micşorează, rămâne departe, soarele apune şi simţi cum tristeţea şi nostalgia după locul părăsit se aşează nepoftită, în suflet şi zici: Rămâi cu bine, oraş al viselor, nu te voi uita !”
Sursa: articolul “Vâlcovul – Veneţia României” – semnat Serafim Cadan– publicat în “Universul literar” , numărul din 17 septembrie 1938 răsfoit în Biblioteca Digitală a B.C.U. "Lucian Blaga" Cluj Napoca
deieri-deazi.blogspot.com