Lipscani – strada vanităţilor
Am evitat până acum să aduc voba pe blog despre Lipscani – cea mai celebră stradă a Bucureştiului. De ce? Pentru că spaţiul virtual e plin de informaţii şi de fotografii ale Lipscaniului de altă dată şi credeam că un articol în plus nu poate aduce nimic nou în acest amalgam. M-am răzgândit însă atunci când am dat peste un reportaj apărut în numărul din 24 februarie 1932 al “Ilustraţiunii române”. Un articol care nu vorbeşte despre istoria, clădirile sau magazinele Lipscaniului, ci despre “societatea aparte” care îşi ducea veacul prin magazinele cu vitrine strălucitoare ale acestei străzi negustoreşti. O societate pestriţă alcătuită din clienţi de toate categoriile, din negustori şi vânzătoare, manechine şi “vânători… de manechine”. Un articol – aproape o nuvelă - care vă va capta atenţia încă de la început. Dar pentru că ştiu că nu iubiţi introducerile prea lungi, o să vă las în compania reporterului “P.B.M.” şi al poveştii lui fermecătoare despre lumea Lipscaniului de altădată:“ Pe Lipscani, după ce am trecut de “Cafeul Elite”, aud deodată nişte urlete grozave:
- Dar ce’i d-le? Ar putea întreba un necunoscător în tainele acestei străzi. S’a mutat vre’o grădină zoologică aici?
- Nu, sunt negustorii ambulanţi cari îşi strigă marfa.
Înşiruiţi pe marginea trotuarului, micii negustori cu marfa răspândită dinainte, ţipă din răsputeri:
- Ciorapi –3 perechi 100 de lei; genţi de damă luate de la faliment. Grăbiţi-vă, să nu pierdeţi chilipirul! O pereche mi-a mai rămas! Le-am dat drumul!
Strânse, presate, ca icrele în cutie, sgomotoase, târându-şi alene paşii, cucoane se duc, vin, se opresc în faţa vitrinelor, intră, ies din magazine, toate cu aceiaşi intenţie: să vadă ultimele noutăţi.
Trotuarele sunt pline de lume, dar şi în mijlocul străzii, printre şirul lung de maşini şi trăsuri, la dreapta, la stânga, pretutindeni, cucoanele se strecoară.
Ce hărmălaie!
Ce de încurcături, pe cari agentul de circulaţie, şeful de orchestră al vehiculelor, cu bastonul într’o mână, gesticulând şi vociferând, încearcă să le reglementeze.
CLIENTE ŞI... CLIENTE
Ceea ce e mai grozav e că, la această lume care se înghionteşte, numai o persoană la zece dintre cele care vizitează magazinele Lipscaniului cumpără ceva. Celelalte nouă o fac din alte motive: sunt cumpărătoare platonice şi cari, de multe ori sunt mai bine informate decât vânzătoarele magazinelor. Atunci ce fac aceste platonice? Nimic. Şi tocmai aceasta e plăcut şi înduioşător. Ele vin să aleagă marfa pe care ar alege-o, dacă ar avea bani. Totuşi ele intră prin magazine, răscolesc, întreabă, dând vânzătoarelor speranţa unei cumpărături regale.Iată de pildă doamna aceasta care străbate magazinul cu aerul cuiva care ştie precis ce vrea şi unde se duce. Cu toate acestea, se opreşte la toate raioanele. În sfârşit, chiamă o vânzătoare, o face să deschidă douăzeci de cartoane, caută, ezită, îşi schimbă părerea, se duce să vadă sub lumina electrică, cere de zece ori aceiaşi informaţie, repetă de douăzeci de ori „dar nu aveţi alta cu o mică bandă bleu?”.
VÂNZĂTOARELE
Între o cumpărătură şi alta, la ora când magazinele sunt încă goale, vânzătorele îşi fac între ele confidenţe:- Ştii brunul acela slab care m’a urmărit ieri…
Dar uşa se deschide. Vânzătoarele şi premiera se reped la uşă. Intră o doamnă în vârstă, cam grasă, îmbrăcată într’o blană bogată de vison. Se duce imediat la raionul rochiilor. Zăreşte o vânzătoare mai nostimă:
- Nu e aşa, duduie, că rochia asta îmi vine mai bine? Dar e greu să-ţi dai singură seama. Dacă eşti drăguţă, vrei s’o încerci şi d-ta?
Vânzătoarea se execută. În câteva clipe şi-a desfăcut rochia, gata s’o încerce pe cea nouă. Dar, în cămăşuţa’i modestă şi scurtă, clienta o priveşte ca o cunoscătoare, examinează calitatea sânilor, rotunjimea umerilor, bogăţia şoldurilor.
- Ah ! da, într’adevăr e foarte frumosă. O iau. Da ce ce bine ştii d-ta duduie să porţi o rochie ! Îţi place rochia asta? Ţi-o dăruiesc.
Iată pe cele două femei, cumpărătoare şi vânzătoare, camarade, aproape complice.
- Vino să mă vezi, domnişoară. Îmi eşti foarte simpatică. Voi face ceva pentru d-ta... E păcat să te pierzi aici!...
Se va duce? Nu se va duce? Nu pot s’o spun. Nouă din zece se abţin.
De altfel, meseria de vânzătoare este una dintre acelea unde întâlneşti mai multe tentaţii. De pretutindeni, ele asaltează femeile. E contactul cu podoabele minunate, cu toaletele seducătoare, pe care vânzătoarea nu le va avea niciodată. Şi mai e apoi clientela cochetă, în faţa căreia totul se închină, mirajul unei vieţi elegante şi uşoare, pilda celor care au părăsit magazinul şi revin cu cliente suverane în acele raioane unde au fost vânzătoare supuse.
- Eşti proastă, fetiţo; fă cum am făcut şi eu!
Apoi sunt solicitările bărbaţilor: cei cari le-au remarcat şi vin în fiecare zi, elocvenţi şi presanţi în mutismul lor; acei mai puţin timizi, cari le acostează pe stradă, la ieşire, cei cari le şoptesc fel de fel de promisiuni ispititoare.
Aşa, am intrat într’un mare magazin de confecţiuni, unde sunt cunoscut, şi întreb pe o vânzătoare:
- Clienţii sunt totdeauna respectuoşi cu dv.?
- Da, răspunse moale Mimi, vânzătoarea.
- Dar craii? Arunc eu întrebarea aşa, într’o doară.
- Oh, mă amuză grozav! Se destăinuieşte Mimi. Îmi aduc flori şi bomboane, pe cari mi le dau în ascuns, să nu vadă şeful... Şi zău, asta nu-mi face decât plăcere.
Glasul fetei devine mai grav.- Şi apoi sunt clienţi buni... Şi pe timpul ăsta de criză. Uite, anul trecut, un colonel în retragere simpatic venea să mă vadă în fiecare zi.Venea dimineaţa, când e mai puţină lume şi putea să-mi vorbească. Ei bine! Ce crezi dumneata? A cumpărat o mulţime de lucruri, de care, sincer să-ţi spun, cred că nici nu avea nevoie...
Apoi conchise cu duioşie:
- Era drăguţ…foarte drăguţ...
- Şi după aceia? Hazardez eu întrebarea.
- Ce? Ce vrei să spui?
- În sfârşit, după această simpatie manifestată zilnic prin fel de fel de târguieli?...
- Oh! Dar cine mă iei? Spune ea indignată. Nu cred că-ţi închipui că eu şi bătrânul ăla!... ha, ha! Ştii că ai haz!
Dar iată că întâmplarea pare s'o dezmintă pe Mimi. Un tânăr de vârstă mijlocie, îmbrăcat „á quatrẻẻpingles”, vine şi cere o pereche de mânuşi, întinzând o mână pe care un inel îl arată că a trecut pe la ofiţerul stării civile. E însă foarte simpatic, aşa că vânzătoarea trece cu vederea acest amănunt de mică importanţă.
- Doriţi de piele de Suedia?
- Da, duduie...
“Duduia” se simte obligată să roşească, se fâstâceşte şi răstoarnă cutia cu mânuşi. Tânărul se apleacă s’o ajute şi poate să-i admire astfel o pereche superbă de picioare:
- Lasă gluma, d-le, nu vezi că sunt ocupată?...
Dar tânărul nu se lasă aşa de lesne: figura plăcută a vânzătoarei l-a prins.
- Duduie, aş ţine mult să vă văd...
- D-le, te rog... Vrei să termini? Dacă te-ar auzi soţia d-tale...
- Soţia mea? Îşi revine clientul. E plecată...
- A, e plecată? Probabil că te plictiseşti!... Pardon, un moment să încerc mânuşa.
Şi ia mâna tânărului, care o strânge pe a ei. I-a şoptit probabil ceva, căci vânzătoarea răspunde roşind:
- Ah, glumiţi d-le… Nu, nu pot; mănânc acasă…
Acest asalt de scrimă, care aduce în munca încordată a vânzătoarei o notă de veselie şi de parfum de aventură, se termină de cele mai multe ori cu o întâlnire.
PE LIPSCANI, CÂND SE ÎNSEREAZĂ
Ora 7. S’a întunecat. Casele s’au învăluit în pânzele uriaşului păianjeniş al înserării. Ferestrele deschid în noapte dreptunghiuri luminate.Obloanele magazinelor cad obosite. Vitrinele şi-au pus fardul: luminile, chemările diavolului, ispita femeilor cari pornesc spre casă, fiecare cu câte un pacheţel pe deget.În faţa magazinelor de la „Dermata”, puternic laminate, doi şomeri, vagabonzi, cu feţele speriate şi nerase, cu picioarele vârâte în nişte petece de piele, cu pretenţii de încălţăminte, privesc cu jind la zecile de perechi de încălţăminte.
- Şi când te gândeşti, spune unul, că sunt unii care-şi cumpără încălţăminte adevărată...
Strada Lipscani s’a însufleţit din nou: sunt vânzătoarele – midinetele noastre – şi vânzătorii, cari nu discută decât de cămăşi, ciorapi de mătase, gulere şi noua modă a paltoanelor.
La poarta de ieşire a personalului, o mică mulţime aşteaptă. Grămadă. Și una câte una, fetele scoboară. De cum au ieşit pe stradă, clipesc din ochi ca ameţite de lumină şi libertate.
Un tânăr s’a desprins din umbră şi mai departe la fel. Perechi, perechi, pornesc înlănţuite, poate fericite, după o zi de muncă istovitoare. Întâlneşti, la ora aceasta pe Lipscani, sute de fete, şi nu din cele mai urâte. Poate că cea de colo, cu capul Jeanettei Macdonald, va fi mâine, doamna elegantă şi distinsă din „Packardul” care trece în goană.
Câte din vânzătoarele şi manechinele admirate ziua prin magazine, unde s’au învârtit zâmbitoare, prin saloanele de modă, învăluite în catifea, argint şi brocat, trec apoi neştiute şi neobservate de nimeni, în rochiţele lor simple, pe dinaintea atâtor trecători, nepăsători, în faţa acestei frumuseţi. Nu degeaba poetul a cântat:
Drag Lipscani, în vremuri grele,
Te slăvea tot Ţarigradu’
Şi veneau la Bagadele
Doamnele lui Vodă Radu.
Astăzi ai doiniri de harfă,
Iar dealungu-ţi manevrează
Cea mai căutată marfă,
Pe Lipscani, când înserează.”
Surse:
- Articolul “Lipscani – strada vanităţii” – semnat “P.B.M.” – publicat în “Ilustraţiunea română” – numărul din 24 februarie 1932.
- Cărţi poştale din colecţia „Bucureştii în imagini” a Bibliotecii Digitale a Bucureştilor
deieri-deazi.blogspot.com