Oricât ne-am învârti în jurul termenilor, autonomia teritorială pe criterii etnice reprezintă începutul sfârșitului pentru statul român. Care și fără aportul organizațiilor separatiste maghiare trosnea din încheieturi. Dar, ca la slujba de ieșire cu greu a sufletului, UDMR și-a asumat, probabil sub influența nefastă a pastorului Laszlo Tokes și a protectorului acestuia Viktor Orban, rolul de a-i citi României un fel de ultim maslu, ca să se aleagă. Și, într-adevăr, statul român se află la răscruce: fie se trezește din amorțire și își ia seama, respinge extremismul maghiar și oprește nebunia separatistă care îl amenință nu doar din exterior, adică dinspre est, ci și din interior, prin autonomie, fie sucombă, lăsând politica maghiară, suav gâdilată de la Moscova, să-și facă mendrele pe seama unității noastre teritoriale.

În fața proiectului UDMR de autonomie, cu toate aberațiile sale juridice și cu totala încălcare a Constituției, nu mai sunt multe de făcut: ori cedăm, devenind astfel singura țară care și-a plătit distrugătorii, ori îi obligăm pe extremiști să cedeze ei, folosind forța legii.

Dar cum partidele vechi visează în această perioadă la voturi, nu la istoria și integritatea României, reacțiile la adresa UDMR sunt cel mult firave. Înainte de a căuta acoperiții din serviciile noastre, Parlamentul ar face mai bine să caute acoperiții din serviciile altora, notamente de la Budapesta sau de la Moscova, că autonomia nu vine cu siguranță de la acoperiții României. De Bogdan Diaconu