Marea Neagră are o zestre mitologică extrem de bogată, care îi leagă trecutul de Potopul lui Noe, de Atlantida, de făpturi legendare, precum Sirenele, Vidrele ori Sorbul Mării.
Poveşti vechi de sute de ani, care au incitat, deopotrivă, interesul învăţaţilor antici, dar şi al istoricilor de azi -Marea moartă şi marea vie
Numele Mării Negre este învăluit în legendă. Ea a fost botezată aşa în secolul al XV-lea, datorită furtunilor violente care o bântuiau şi care se stârneau din senin. Turcii îi spuneau “Karadeniz”, “Marea întunecată din miazănoapte”, poate şi din cauza înfrângerilor pe care le-au suferit de-a lungul istoriei, cu flota lor de corăbii, la fel de temute ca uraganele apelor.
Marele om de ştiinţă român Grigore Antipa spunea despre Marea Neagră că este “unică”, în sensul că ea reprezintă, de fapt, două mări suprapuse, una vie şi una moartă.
Odată cu creşterea salinităţii mării (legenda spune că datorită Potopului biblic, care ar fi legat tot de ea), speciile de vieţuitoare mai rezistente au continuat să trăiască în zonele cu apă mai dulce, aflate în apropiere de gurile de vărsare ale Dunării, în timp ce animalele care nu s-au putut adapta au murit şi, în lipsa curenţilor verticali, s-au depus pe fundul mării şi s-au descompus, fapt care a generat un consum mare de oxigen.
În prezent, în adâncurile Mării Negre nu există oxigen, ci doar hidrogen sulfurat, care face ca apele de pe fund să rămână moarte, fiind locuite doar de bacterii anaerobe. Între cele două straturi ale mării nu există deloc interacţiune, ea fiind, în continuare, formată din două părţi, una vie şi una moartă. În plus, lipsa oxigenului din adâncuri face şi ca navele scufundate acolo să fie perfect conservate.
Marea Neagră adăposteşte aproximativ 160 de specii de vieţuitoare foarte rare, dintre care unele aflate pe cale de dispariţie, cum ar fi zărganul, nisetrul, steaua de mare, păstruga, crabul de piatră, tonul, marsuinul, foca de Kaliakra, rândunica de mare.
Tot în legătură cu Marea Neagră, există o teorie care susţine că depozitele de hidrogen sulfurat din adâncuri ar putea acţiona la un moment dat ca o bombă, producând catastrofe naturale, dar riscul ca acest lucru să se producă este foarte mic.
În schimb, Marea Neagră este cunoscută pentru riscul real de producere de valuri uriaşe, aşa cum se întâmpla şi pe vremea navigatorilor turci. În luna martie a anului 1901, în zona Şabla, s-a produs un cutremur de 7,2 grade pe scala Richter, care a dus la formarea de valuri tsunami în regiunea Mangalia.
Potopul şi Arca lui Noe
Una din cele mai incitante legende ale Mării Negre este legată de Potopul biblic. Luând în considerare apropierea dintre Muntele Ararat şi Marea Neagră, există cercetători care susţin ipoteza că rămăşiţele arheologice ale Arcei lui Noe sunt localizate undeva în această mare. La ţărmul Mării Negre, în vecinătatea oraşului rusesc Ghelendjik, mai există un munte care poartă numele de Ararat. În această zonă s-ar fi refugiat oamenii şi animalele care au supravieţuit Potopului biblic. În Vechiul Testament, Muntele Ararat este descris ca fiind punctul terminus al călătoriei lui Noe, în arca lui. Descrierea conţine şi amănuntul că muntele se scufunda în aşa-numitul “Lac Negru”, despre care unii cercetători şi arheologi susţin că ar fi devenit, de fapt, Marea Neagră. Fiind o zonă depresionară, acolo s-ar fi format un lac mare, cu apă dulce, care a ajuns să fie, în timp, Marea Neagră.
Teoria este susţinută şi de informaţii ştiinţifice cu referire la un Potop, care s-ar fi petrecut în realitate, cândva la sfârşitul erei glaciare. Atunci, Marea Mediterană s-ar fi revărsat peste un istm devenit mai târziu strâmtoarea Bosfor-Dardanele. Alte aspecte care susţin această teorie îl reprezintă şi fundul atipic al Mării Negre, care prezintă terase de plaje întinse mult spre larg, precum şi salinitatea foarte scăzută a apei. Între descoperirile recente făcute de arheologi experţi în scufundări, pe fundul Mării Negre, se află şi urmele unor cetăţi înghiţite de ape, lucru care face, din nou, trimitere la ipoteza unui cataclism petrecut în timpurile străvechi.
Conform mitologiei greceşti, zeiţa Thetis l-a rugat pe zeul mării, Poseidon, să ridice o insulă în Marea Neagră pentru eroul războiului troian, fiul ei, Ahile. Menţionată pentru prima dată în anul 777 î.e.n., aceasta ar fi fost Insula Şerpilor. Arctinos din Milet are un poem epic despre războiul troian, în care menţionează faptul că rămăşiţele pământeşti ale lui Patrocle şi ale lui Ahile ar fi fost aduse de Thetis în această regiune şi aşezate, spre păstrare şi venerare, într-un sanctuar. Alte surse precizează însă că adevăratul stăpân al Insulei Şerpilor era, de fapt, zeul Poseidon, stăpânul apelor, în cinstea căruia fusese ridicat pe insulă un altar. În urma unor săpături făcute în secolul al XIX-lea, pe insulă au fost descoperite, într-adevăr, ruinele unui templu pătrat, de dimensiuni foarte mari, o latură a acestuia măsurând 29,8 metri. Blocurile mari de piatră ale zidurilor fuseseră fasonate din calcar, pentru a avea culoarea albă. Construcţia avea numeroase camere, dintre care una era destinată sacrificiilor şi ofrandelor oferite în onoarea lui Poseidon, iar o alta, era destinată ritualului oracolului. Marii “raportori” ai antichităţii, Strabon, Ovidius şi Ptolemaios, menţionează toţi acest templu în scrierile lor, notând că geţii pontici respectau zona ca pe un loc sacru.
sursa:fewstuff.blogspot.ro