Biserica Stavropoleos şi blestemul clopotelor
 |
| Biserica Stavropoleos azi |
Fără doar şi poate, unul dintre cele mai frumoase lăcaşuri de cult ale Bucureştiului este Biserica Stavropoleos. Sufocată azi între construcţiile monumentale care o înconjoară, reuşeşte totuşi să supravieţuiască şi să impresioneze.
Construită în stilul brâncovenesc în anul 1724 prin stăruinţa arhiereului Ioanichie Stavropoleos, biserica a fost înzestrată de acesta şi cu numeroase proprietăţi care urmau să îi asigure veniturile. Printre acestea, un han şi treiprezece „prăvălii”, cele mai multe “cu etaj”, situate pe străzile Stavropoleos, Lipscani şi pe strada Germană. De menţionat e că iniţial bisericuţa nu avea o cupolă – după cum se poate vedea în gravura de la mijlocul secolului al XIX-lea. A fost înzestrată cu turlă în timpul lucrărilor de renovare conduse de arhitectul Ion Mincu la începutul secolului XX.
Văduvită azi de „toate acareturile” – biserica rezistă încă aşa cum au clădit-o înaintaşii noştrii. Puţină lume mai ştie însă frumoasa legendă a clopotelor bisericii Stavropleos. Eu am găsit-o povestită cu har în paginile „Ilustraţiunii române” şi – aşa cum v-am obişnuit – v-o ofer şi vouă:
„Puţini dintre bucureştenii ce trec de sute de ori pe zi prin spatele Poştei Centrale, vor fi ştiind că îngrămădită între palatele monumentale ale unor institute de credit, se află unul din cele mai preţioase juvaeruri artistice ale Capitalei noastre.Biserica Stavropoleos, vizitată mai mult de străinii veniţi de peste hotare, care cunosc din cărţi şi “baedekere" adevărata însemnătate artistică a acestui monument istoric, este foarte puţin cunoscută de locuitorii autohtoni.
Împodobit cu frescele ale celor mai talentaţi zugravi bisericeşti, interiorul acestei biserici a fost renovat de marele arhitect Ion Mincu iar de atunci nu s'a mai făcut nimic pentru reparare, din lipsă de fonduri. Comorile de artă, argintăriile şi cărţile au fost duse la diverse muzee, şi chiar în vechea casă a bisericii s'a alcătuit un muzeu şi un atelier de sculptură.
 |
| Biserica Stavropoleus fără cupola cu care a fost înzestrată la începutul secolului XX |
Şi iarăşi puţini bucureşteni îşi vor fi aducând aminte că biserica aceasta avea aproape în stradă o clopotniţă cu patru clopote. Unul mare şi ceva mai nou, iar trei mici, cu sunet de argint, cari s'au pus din dania boierului Stavrake Clococenu, cum iscăleşte el pe acte în anul de graţie 1812, adică în anul când Basarabia a trecut în robia rusească.
Ienachie Stavropoleos, călugărul după numele căruia se trage numele bisericii e, după câte se pare, strămoşul boierului Clococeanu. Acesta a lăsat cu limbă de moarte dispoziţia asezării celor trei clopote mici, de aramă, care au dăinuit multă vreme. Acum, după dărâmarea clopotniţei însă, nu se mai ştie de soarta lor.
Stavropoleos, a cărui piatră de mormânt cu litere chirilice se află astăzi în curtea bisericii ce-i poartă numele, venise la noi în ţară de mulţi ani, ajungând negustor
bogat. Când a simţit că i se apropie sfârşitul a îmbrăcat rasa călugărească, şi a purces la clădirea acestei biserici, pentru care a adus pe cei mai buni meşteri zidari din ţară şi din străinătate.
Din averea lăsată moştenire a lăsat cu blestem, ca nepoţii săi să îngrijească de biserică, şi să’i facă o clopotniţă cu clopote multe frumoase. Boierul Clococeanu, unul dintre moştenitori, uitând de blestemul călugărilor, s'a pus pe trai bun cu banii moşteniţi. Dar într'o bună zi, fiica lui cea mai mare, Ileana, s'a aruncat în helesteul de la via Târca, dinspre Dudeşti-Cioplea şi s'a înecat. Pasă-mi-te iubea Mira fără nădejde pe o beizadea, căreia nu-i păsa de ochii ei frumoşi.
Speriat de acest tragic avertisment de dincolo de mormânt, boierul Clococeanu s'a cuminţit şi din marea lui avere a comandat la un vestit clopotar trei clopote mici de aramă iar când a fost gata de turnat, nefericitul boier a lăsat în metalul topit să curgă lacrimi din ochii lui îndureraţi, ca să sune bine a jale clopotele blestemului.
 |
| Biserica Stavropleos în dreapta se poate vedea vechea clopotniţă cu cele "trei clopote de aramă" |
Când au sunat prima oară clopotele Clococeanului, s'au adunat oameni din şapte mahalale să le audă căci sunau mai jalnic decât doina cea mai jalnică. Sunetul era curat ca lacrima Clococeanului şi adânc, cum e adâncul în care a pierit frumoasa Ileana, cea nefericită. Legenda spune însă că clopotele acestea au adus nenoroc celor ce le-au făcut şi neamul lor a decăzut până a pierit aproape de tot.
Legenda aceasta romantică am auzit-o într’o seară din postul Sf.Paşti, când vegheam alături de economul Ilarion al mânăstirei Neamţ, răposat de mult întru Domnul. Era o seară limpede de April, cu stele multe pe un cer neted de nori. Şi povestea molcomă a stareţului Ilarion, care se retrăsese din vâltoarea lumei pentru o pricină de dragoste, mi-a rămas ascunsă, într’un colţ al inimei cu tot decorul acela maiestos al nopţii de April, al munţilor şi al luminiţelor din mânastirea întunecată. De Paştile anului 1935 vizitând monumentul de artă de la Stavropoleos, mi s'a deşteptat amintirea de demult a legendei economului Ilarion.”
(articolul “Biserica Stavropoleos - Legenda clopotelor” – semnat “I.” – “Ilustraţiunea română” numărul de Paşti 1935 - din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor)
deieri-deazi.blogspot.com