“Aşa trăiesc deştepţii la Bucureşti !”
Orice se poate spune despre români doar că nu sunt inventivi nu. Şi ca dovadă o să vă vorbesc astăzi despre oamenii cu ocupaţii insolite din Bucureştiul interbelic. Ocupaţii care se mai regăsesc şi azi prin unele locuri. Aşadar să începem să redescoperim aceste “meserii şi ocupaţii ciudate”, după cum le numea în articolul său din “Realitatea ilustrată” (13 februarie 1935) vechiul nostru prieten, reporterul Alex F. Mihail:
“SPITALUL DE URGENŢĂ"
 |
| Căruţă parcată la... "Spitalul de urgenţă" |
“ Prin unele străzi periferice ale Bucureştilor sunt gropi şi hopuri îngrozitoare. Sunt anumite puncte, pe unde nu-i zi de la Dumnezeu să nu se frângă o osie, să nu se rupă o roată sau să nu se întâmple alt accident de acest fel.
Am găsit, în str. Baicului, la o asemenea răspântie pustie, pe un meşteşugar rotar-fierar. Atelierul lui este intitulat “Spitalul de urgentă". Sunt obligaţi să-l cunoască toate căruţele de pâine, sifoane, oţet, cărămidarii şi căruţaşii de nisip, precum şi birjarii care se încumetă să treacă pe acolo. Unii localnici susţin că dacă nu se pavează strada Baicului şi cele vecine, ar fi o influenţă ocultă, nefastă, a proprietarului “spitalului de urgenţă al căruţelor, din cartierul citat.
Se spune că un cismar, ajuns primar într'o staţiune climaterică, aşternea în fiecare vară câte un strat proaspăt de pietricele colţurate pe drumurile pe unde treceau vizitatorii. Gheata cea mai solidă nu rezista nici două săptămâni…”.
Nimic nou sub soare, nu-i aşa? Ştim cu toţii vulcanizările de azi aşezate în “locuri strategice”, asemeni “spitalelor de urgenţă” din România interbelică.
“ŞMECHERII LOCALURILOR” DE NOAPTE
 |
| Deschizător de sticle de şampanie |
“ Prin localurile de noapte din Bucureşti, în special la cele din centru, veţi vedea indivizi suspecţi, fără meserie, musafiri nelipsiţi de pe la mese. Din ce trăiesc şi cine sunt? Dacă sunt voinici şi sdraveni, atunci să ştiţi că sunt cei cari fac “poliţia" localului; dau afară pe câte un indezirabil sau iau la bătaie pe cel care-ar protesta că e scumpă consumaţia. Atleţii aceştia sunt anume angajaţi de patronul localului, care fără concursul lor n'ar putea să-şi facă afacerile.
Pe lângă gări, sunt localuri suspecte, pe unde se joacă cărţi sau alte jocuri de noroc. Atletul respectiv se amestecă şi el printre jucători, ca şi cum ar fi o persoană străină, intervenind de câte ori interesele patronului sunt periclitate sau şmecherii lui sunt pe cale de-a fi demascaţi.
În localurile de noapte veţi vedea uneori câte-un filfison, care face mare chef cu prietenii, cerând, sgomotos, să i se dea numai o anumită şampanie. Acesta e un agent plătit de fabrica de şampanie respectivă, care întelege să-şi facă în acest chip reclamă, pentru “marca" ce vrea să o lanseze.”
Dinnou e vorba de ocupaţii perpetuate până în epoca noastră - “modernă”. Cluburile, localurile de noapte sau stabilimentele în care se joacă la ruletă, “păcănele” sau la alte asemenea “jocuri de noroc” colcăie de astfel de specimene.
“POETUL" CARE DEDICĂVOLUME
“ Cunosc un “poet" care n'a făcut în viaţa lui o poezieşi câţiva “ziarişti" cari nu-s capabili să scrie o informaţie, dar care totuşi au reputaţia de “băieţi deştepţi". (notă: e vorba de “băieţii deştepţi” şi de “ziariştii” din anul 1935 – nici o legătură cu cei de azi…). “Poetul” dedică volume marilor industriaşi, pe cari apoi îi tapează.
 |
| "Clientul de taxi" în Bucureştiul interbelic taxiurile nu aveau voie să ajunga în centrul oraşului decât "ocupate" |
- Va să zică, tot scrie ceva - va obiecta poate cineva.
Eram, într'o zi, în biroul proprietarului unei mari fabrici, când se prezentă “poetul" cu cinci, şase volume frumos legate şi dedicaţia tipărită pe copertă. Atât tipărise: numai coperta! Restul erau nişte volume vechi, cumpărate de pe la anticari. Răsfoind cărţile, am cunoscut imediat că sunt versuri de Carol Scrob, ofiţerul-poet, care şi-a avut succesele sale, prin anii 1880. Dealtfel, în josul unei pagini am şi găsit tipărit numele lui Carol Scrob, cum obişnuesc editorii. “Poetul", în graba lui, neglijase acest amănunt, uitând să scoată afară foile care îl dădeau de gol.
Am citat mai sus pe “ziariştii" care nu ştiu să scrie o informaţie. Aceştia sunt
indivizii care trăiesc, cum se spune, în “marginea presei". Semnează articolele scrise de alţii, bieţi proletari intelectuali, unii foarte talentaţi, dar care n'au simţul practic al vieţii. “Ziaristul" dibăceşte portiţele lui, dosnice, pe unde poate pătrunde pe la diferite gazete. Apoi are o mare îndemânare de-a scoate subvenţii de pe la autorităţile oficiale, de pe la diferite alte instituţii. Din când în când, graţie reputaţiei ce şi-a format, mai scoate câte o revistă (scrisă bineînţeles în întregime de alţii), sau mai dă câte o dibace lovitură cu câte un şantaj. “Aşa trăiesc deştepţii", la Bucureşti!“.
DOMNUL CARE LICITEAZĂ
“ Tipul acesta şi-a strâns un mic capital iniţial, cine ştie prin ce mijloace, şi citeşte toate rubricile din ziare, unde se anunţă licitaţii. Se prezintă la aceste licitaţii, depune garanţia necesară, apoi liciteză. De multe ori o licitaţie e un fel de aranjament fictiv între câţiva complici, aranjament de pe urma căruia, iese păgubit statul sau comuna. Dar domnul care “licitează" vine, pe neaşteptate, să strice toate socotelile. Atunci i se dă o “filodormă"şi e convins să se retragă de la licitaţie şi astfel omul nostru iese cu câştig de la toate deşi niciodată nu ia parte la dânsele.”
 |
| Muncitorul pe picioroange |
Uite că am găsit şi o ocupaţie fără echivalent în zilele noastre. Sau poate mă înşel? Poate că e vorba de bunicii “băieţilor deştepţi” din lumea licitaţiilor moderne– care găsesc mereu mijloace mai mult sau mai puţin igenioase – dar întotdeauna legale, nu-i aşa? – de trucare a licitaţiilor publice...
O să mă opresc astăzi aici. Nu o să vă mai spun despre “cel care ţine loc în tren”, despre “cel care aduce taxiurile în staţie” sau despre “falsul epilepticcare îmbrăcat în frac şi joben, gesticulează disperat pe trotuar arătând firma unei prăvălii”. Poate voi face asta într’un articol viitor.
Sursa: articolul “Meserii şi ocupaţii ciudate” – semnat Alex F. Mihail– “Realitatea ilustrată” numărul din 13 februarie 1935 - citit în Biblioteca Digitală a Bucureştilor
deieri-deazi.blogspot.com