Războiul de la 1877 văzut prin ochii unui copil
 |
Toţi pentru unul unul pentru toţi |
“ Ostaşi români, voi ştiţi ce mult a suferit patria noastra timp de 200 de ani, în care vi se răpiră mijloacele de a apăra bărbăteşte drepturile ei. Astăzi aveţi această ocazie de a arăta din nou vitejia voastră. Europa întreagă stă cu ochii aţintiţi asupra voastră. Naite dar cu inima romanescă şi lumea să ne judece după fapte. Faceţi să fâlfâie din nou cu glorie drapelul românesc pe câmpul de bătaie, acolo unde strămoşii noştrii au fost secole întregi apărători ai legii şi libertăţii.”
Astfel îşi mobiliza Domnitorul Carol I oştirea sosită în faţa fortificaţiilor de la Plevna, la 20 august 1877. Iar armata româno-rusă a cucerit pas cu pas redutele Griviţa 1 şi Griviţa 2. A urmat predarea comandantului turc Osman Paşa şi victoriile din luptele de la Vidin şi Smârdan. La sfârşitul războiului România era recunoscută ca fiind un stat independent.
Tocmai de aceea, mărturiile contemporanilor acestui război sunt importante. Iar amintirile unui copil din aceea perioadă au farmecul lor. Ele au fost consemnate de reporterul Alex F. Mihailîn articolul “Războiul din ’77 văzut de martori oculari” publicat în numărul din 8 septembrie 1937 al revistei “Realitatea ilustrată”:
“ Nici nu ţi-ar veni a crede, că sunt numai şaizeci de ani, de când eram sub jug turcesc. Dacă n'ar mai trăi oamenii din acea vreme care sa ne povestească din cele văzute, ni s'ar părea că toate sunt nişte născociri.
Când treci pe la porţile I0V-ului (nota: Casa invalizilor, orfanilor şi veteranilor de război), nu se poate să nu dai de vre-un veteran sfătos, cu care să poţi sta de vorbă. Eu am întâlnit astfel pe Moş Vasile, înaintat sergent chiar în faţa redutei Griviţei. Cu favoritele albe, bătute de vânt şi pieptul plin de decoraţii, atârnate pe mantaua cazonă, povestea:
 |
Moş Vasile şi alţi doi veterani ai războiului de la 1877 povestind în anul 1937 despre căderea Griviţei |
<< Am cucerit noi reduta Griviţa, la 30 August 1877. Dar în dosul ei a răsărit alta... Nu se mai isprăviau şi turcii stăteau la pândă în adăposturi bine pregătite şi cum ridicam capul din şanţ, trăgeau... Numai noaptea ne mai furişam prin vreun lan de porumb; uneori toată hrana pentru o întreagă zi era un porumb necopt...>>
Amintirile lui Moş Vasile au răscolit şi pe ale mele. Aveam pe atunci 3 ani şi jumătate; totuşi mi-aduc aminte, parcă ar fi fost ieri...
Tatăl meu avea o farmacie în orasul Mihăileni din jud. Dorohoi, într'o casă având la faţadă stâlpi rotunzi de zid şi o terasă de piatră. În faţa farmaciei noastre s'au oprit grănicerii din Mihăileni, înainte de lua drumul, pe jos, spre Dunăre, căci tren nu era. Mi-i aduc aminte pe soldaţii voioşi, bine îmbrăcaţi, cu vârful poalelor mantalei ridicate până la brâu, cu baionete foarte lungi, aşezate la arma şi unii cu felinare, care se clătinau în colo şi'ncoace la gura puştii.
Compania a făcut front în stradă, iar ofiţerii strânşi pe terasa farmaciei, au ciocnit cu toţii câte un păhărel de licheur, preparat de tata. Iar lumea din oraş, strânsă în jurul ostaşilor le ura să se'ntoarcă sănătoşi. Mulţi orăşeni şi mai ales orăşence i-au petrecut până departe, pe drumul spre laşi...
Chiar în aceiaşi zi, coana Emilia Bucşenescu, văduva lui Aga Bucşenescu a adunat în casa ei, de peste drum, o droaie de copii - printre care eram şi eu – şi ne-a pus să facem scamă. Fiecăruia i s'a dat câte-un petec alb de olandă din care ne învăţa să scoatem firele, pe care le puneam apoi grămada. Pregătim ajutoare pentru “răniţii din răsboiu" ne-a explicat coana Emilia.
În capul meu se petrecea ceva straniu. Cuvintele “răniţi", “răsboiu", “învingători", se învârteau, producându-mi un sentiment de nelinişte. Greutatea şi răspunderea prin care trecea ţara şi fiecare dintre locuitori, erau lucruri, pe cari nu le puteau cuprinde o minte de copil. Deocamdată, falanga noastra mică făcea scamă cu un sentiment de inconştienţă, plăcere şi mândrie, văzând importanţa la care ne ridicasem. Cu acest prilej, cântam cât ne ţinea gura:
“Arme, arme,
Arme ne mai daţi !"
Era un cântec nou, răspândit de îndată ce armata noastră a început să treacă Dunărea. lar în timpul asediului de la Plevna, toată lumea fredona:
“ Griviţo, Griviţo fa !
Eu colanul ţi-oi lua
Şi'napoi nu ţi-l-oi da !"
Îmi mai aduc aminte cum tata, care reprezenta Crucea Roşie, a adunat din oraş îmbrăcăminte caldă pentru soldaţi, căci se aştepta un răsboi lung, o iarnă grea.
 |
| Domnitorul Carol I întinzând mâna lui Osman Paşa după căderea Plevnei |
Totuşi, după căderea Griviţei, se svonise că turcii se vor da bătuţi şi răsboiul se va sfârşi repede. La sosirea acestei veşti bune, s'a făcut mare “luminaţie" la Mihăileni. Toată lumea şi-a pregătit de cu zi bulgări mici de pământ umezit, în care fuseseră înfipte lumânărele. Bulgării servind de sfeşnice, au fost aşezaţi pe la ferestre, câte 5-6 sau mai puţini, după puterea gospodarului.
Pe strada care urca la deal, între grădina publică şi biserică, s'au dat foc la nişte butoaie cu păcură, ale căror flăcări se ridicau până la cer, iar tată-meu, în faţa farmaciei, pregătise un foc bengal şi cu artificii cu totul nou, spectacol care nu mai fusese văzut până atunci la Mihăileni. Mai ales, rachetele, cari ţâsneau în sus, uimiră şi entusiasmară pe toată lumea.
S'a strigat “Ura !”, “Trăiască armata română !", “Trăiască Domnitorul Carol!"şi s'a cântat cu mult avânt : “Am un leu şi vreau să-l beau!",
cântec pe care mulţi l-au tradus în fapt. Pe acea vreme nu fusese compus încă imnul prin care este slăvit Suveranul Ţării. Unii au cântat: ”Deşteaptă-te Române!".
Totuşi, răsboiul nu s'a terminat cu toate că fusese cucerită Griviţa. Se prevedea acum din nou un lung şi greu răsboi, proorocire care din fericire, nu s'a adeverit. Mi-aduc aminte că în preajma Sfâtului Niculae a venit tata acasă într’un suflet, strigând pe stradă:
“A sosit o telegramă că s'a predat Osman Paşa!"
Ştirea aceasta care însemna pecetluirea independenţei Tării, şi chemarea Românilor la o viaţă nouă, a determinat sărăcirea multor speculanţi. Aceştia se îmbogăţiseră în timpul răsboiului şi din lăcomie de câştig îşi puseseră toată averea la bătaie, spre a trimite cât mai multe provizii peste Dunăre. Pentru dânşii pacea venise prea repede. Predarea neaşteptată a lui Osman Paşa le-a fost fatală, ei fiind angajaţi în fel de fel de transporturi de merinde, ce se făceau cu carele cu boi, şi care erau înămolite pe drumurile noroioase ale Bulgariei. Îmi aduc aminte de unul care venea mereu pe la noi, pe acasă, tânguindu-se că nu ştie nimic de soarta carelor sale.
Vizita la I0V mi-a reîmprospătat toate aceste amintiri, aşa ca m'am pomenit nu prea atent la vorbele lui Moş Vasile, care-şi termina povestirea astfel:
<< Şi aşa cum îţi spuneam, de multe ori n'am avut ce mânca, dar de lăsat tot nu ne-am lăsat...>> “
Sursa: articolul “Războiul din ’77 văzut de martori oculari” - semnat Alex F. Mihail - publicat în numărul din 8 septembrie 1937 al revistei “Realitatea ilustrată” - citit în Biblioteca Digitală a Bucureştilor
deieri-deazi.blogspot.com