Astăzi, „liber-cugetători“ îşi spun atei (cei mai mulţi nici nu cunosc originea sintagmei). Nu numai pentru că sună mai frumos, ateu însemnând „a nu avea nici un Dumnezeu“, ci şi pentru că au impresia şi pretenţia că necredinţa lor este dovada unei gândiri raţionale, a unei inteligenţe superioare. Am cunoscut chiar şi atei cu puţini ani de şcoală la bază, ce se considerau deasupra intelectualilor credincioşi, arătându-se nedumeriţi, „cum de nişte oameni care au învăţat atâta carte cred în astfel de basme?“. Unii nu ştiu nimic despre religie, despre Dumnezeu, nici măcar ce spune „ateismul (pretins) ştiintific“ – marxismul, dar sunt convinşi că ştiinţa a dovedit de mult că nu există Dumnezeu.

Şi totuşi, poate un om de ştiinţă, cinstit şi lucid, să afirme că prin cunoaşterea alcătuirii atomice a materiei, a legilor după care atomii se leagă în fel şi chip între ei pentru a lua fiinţă fascinanta bogăţie de forme ale naturii că, putând cunoaşte şi chiar măsura forţele ce interacţionează pentru a păstra atât coeziunea internă a atomilor, cât şi pe aceea a formelor alcătuite din ei, întreb: poate, aşadar, un om de ştiinţă, cinstit şi lucid, să afirme că ştiind toate acestea ştie implicit şi cine, când, cum şi de ce le-a făcut pe toate câte sunt? Tocmai pentru că ştim câtă ştiinţă este înglobată în natură, cât de înţelept este organizată, cu câtă precizie funcţionează (fiind încă departe de a şti totul), că spre deosebire de orice altă vieţuitoare de pe pământ numai omul, fiindcă este o fiinţă raţională, poate fi conştient de toate acestea, omul de ştiinţă onest recunoaşte că toate câte sunt constituie Creaţia lui Dumnezeu.

Părerea ateilor că Universul a apărut întâmplător (la hazard), din nimic, fără cauză, fără scop, că viul a apărut din neviu, că inteligenţa (reprezentată de om) a apărut (după evoluţionişti) ultima pe „scara evoluţiei“, după ce toate celelalte fuseseră atât de inteligent făcute, că haosul a generat lege şi ordine este total lipsită de logică. În cel mai fericit caz conţine o logică întoarsă pe dos. Cu atât mai mult cu cât mă gândesc că omul, pe baza descoperirii şi înţelegerii unei părticele din ştiinţa încorporată în Univers a reuşit să realizeze aceste „copii imperfecte după natură“, cum numea Petre Ţutea aparatele şi maşinăriile pe care le cunoaştem. Căci oricât de sofisticate sunt, oricât se vor perfecţiona în viitor, totdeauna vor fi inferioare faţă şi de cel mai mic şi mai simplu organism viu.

De ce „inteligenta“ natură, care a fost capabilă să se „autocreeze“, care l-a făcut şi pe om, după cum susţin materialiştii, nu este totuşi în stare să facă un tranzistor? Sau măcar o lingură de lemn ori un vas de lut? Nu tocmai pentru că până şi pentru realizarea unor asemenea fleacuri este necesară existenţa unei fiinţe inteligente? Şi vreţi, „cărturari şi farisei făţarnici“, „călăuze oarbe, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila“ să cred că Universul nu a avut nevoie de un CREATOR? (expresiile, din Ev. Matei 23-13, 24). Ce aţi spune despre cineva care, cunoscând toate piesele ce alcătuiesc un automobil (luat ca sistem), rolul fiecăreia, cum conlucrează pentru ca maşinaria să funcţioneze şi care, cunoscând totodată şi toată ştiinţa înglobată în el (fizică, chimie, matematică), ar susţine că pe baza acestor cunoştinte poate deduce cine, când şi cum a inventat automobilul? Pe deasupra ar pretinde că poate deduce şi numele proprietarului, al proiectantului, precum şi tehnologia folosită la realizarea unui automobil pe care i- l-aţi da spre cercetare? L-aţi crede? Atunci cum pot fi crezuţi acei oameni de ştiinţă, de rea-credinţă, care exact aşa procedează în cazul Universului. Deşi nici unul nu poate demonstra că a descoperit în atomi, în gene ori în planete o cât de mică informaţie despre modul în care a apărut Universul. Nu pot face decât ipoteze – speculaţii.

„Concepţia materialistă despre natură şi societate“ a ateilor nu derivă implicit din ştiinţă. Ştiinţa este adaptată calapodului lor de gândire, iar rezultatul prezentat ca izvor al teoriilor lor: „Materialismul ateu a năpădit societatea modernă, care l-a primit orbeşte tocai pentru că el s-a dat drept expresia ştinţei, drept rezultatul sau sinteza celor mai recente descoperiri ale ei” (Nicolae Constantin Paulescu, 1869-1931, om de ştinţă român, descoperitorul insulinei). Pentru unii oameni de ştiinţă, ştiinţa încorporată în natura în care trăim nu poate constituti o dovadă că aceasta este creaţia unei Fiinţe Hiperinteligente. Dimpotrivă, pentru ei este dovada certă că nartura s-a autocreat din nimic şi şi-a inventat singură, din mers, din nimic, toată ştiinţa necesară pentru a se autostructura şi pentru a functiona. Cine-i contrazice este considerat duşman al ştiinţei. În realitate, aşa cum arăta dr. prof. N.C.P aulescu, “ El (materialismul ateu) s-a servit de prestigiul ştiintei deşi ca sistem este negaţia acestuia”.

Între ştiinţă şi credinţa în Dumnezeu nu există şi nici nu poate exista vreo dispută. Este o falsă problemă, creată artificial, existentă doar în minţile ateilor. Toate cunoştinţele ştiinţifice ale umanităţii nu sunt produse ale minţilor oamenilor de ştiinţă ci, au fost dobândite în urma cercetării modului în care este alcătuită şi funcţionează natura. Ele sunt deci, descoperiri ale acestora şi reprezintă doar o fărâmiţă din ştiinţa Creatorului. Aşa se face că toate încercările unor oameni de ştiinţă de a explica „ştiinţific” minunile lui Dumnezeu, ale lui Iisus şi ale Sfinţilor au eşuat totdeauna. Eşecuri pe care, fără jenă, le folosesc ca argumente pentru negarea veridicităţii minunilor. Ei au încercat şi încearcă să le explice prin ştiinţa pe care o deţine omul în prezent. Or, acestea au fost făcute cu aceea a Deţinătorului atoată ştiinţa la care, omul, nu nu are încă, sau nu va avea niciodată acces. Pretenţia evidentă a acelor oameni de ştiinţă de a fi ajuns la apogeul cunoaştrii denotă trufie şi lipsă de luciditate.

“Cunoaşterea lui Dumnezeu pe calea raţiunii este, fără îndoială, cea mai înaltă sarcină a ştiinţei”. Afirma pe bună dreptate Hegel, căci de aceea ne-a fost dată raţiunea de către Cel ce ne-a creat, Care este Însuşi raţiunea de a fi a tot ceea ce există.

“Ştiinţa vine de la Dumnezeu şi se întoarce la Dumnezeu” Oare nu tot acest dar, dat nouă – raţiunea – l-a făcut pe Sf. Dionisie Areopagitul să cugete astfel ?

Ateii consideră credinţa în Dumnezeu o prejudecată. De fapt ateismul lor nu este altceva decât o prejudecată. Pentru unii, insuşi cuvântul “prejudecata” este doar o prejudecata (fie nu au deschis niciodată un dicţionar, fie nu au înţeles definiţia). Foarte mulţi atei consideră drept fanatism chiar şi simplul fapt de a crede în Dumnezeu. Dar fanatismul ateilor militanţi rivalizează cu acela al fundamentaliştilor islamici. Pretind că sunt apărători ai libertaţii de conştiinţă dar, se străduiesc ca şcoala să nu mai ofere elevilor şi concepţia creştină despre lume ci, ca în vremea când societatea noastră se afla sub ocupaţie comunistă, elevii să fie îndoctrinaţi doar cu conceptia ateist (pretins) ştiinţifică, adică, materialist-dialectică. Concepţie, care stă la baza ideologioei comuniste – marxism-leninismul. De prof. Corneliu Sâmpălean – Ziarul Natiunea