Nu există o definiţie unanim acceptată pentru „stat naţional”, după cum nici pentru sex nu există. Dar pe ambele le caracterizează starea de bine pe care o generează.

Crearea unui stat naţional este manifestarea maximă a potenţei unei naţiuni: se decide, dintr-o dată, cu mai mult sau mai puţin preludiu, ca toate instituţiile statului să fie organizate după chipul şi asemănarea ei. Şi le pune un steag în vârf.

Nu există o reţetă de succes, dar au devenit clasice următoarele metode: diplomaţie, martiraj, război, bani, fund. Da, trebuie să recunoaştem că fundul a jucat un rol major în istoria umanităţii, în special cel de femeie.

Aşa cum în viaţă ai nevoie de noroc, şi pentru crearea unui stat naţional e nevoie de ceva similar – conjunctura politică.

Ca orice pe lumea asta, pentru unii se întâmplă mai uşor şi pentru alţii mai greu, sau chiar deloc. La noi a fost mai greu şi a durat mai mult, dar am ştiut să fim în gară când a venit trenul nostru.

La diplomaţie am stat binişor când a fost să ne naştem statul: ne-a vrut occidentul regat, ne-am jucat de-a regatul, apoi ne-au vrut ruşii republică, ne-am făcut republică. Acum ne vor stat membru, deci membru suntem… Regat din nou? Nicio problemă, deja avem câţiva regi în stand-by…

La capitolul martiri am stat excelent, fără prea mari eforturi. În general, martirilor noştri nu le-a plăcut să fie corecţi din punct de vedere politic, dar cei mai mulţi au fost cool.

Când a fost de război, am fost şi noi pe acolo, şi nu puţin.Şi la stânga, şi la dreapta, după cum s-a învârtit hora. Nu s-a plâns nimeni dintre cei care şi-au dorit să se bată cu noi că nu ne-am luat rolul în serios.

Am scos şi bani din buzunar… Bismarck a vrut o mică atenţie pentru Germania, iar Anglia şi Franţa au zis că merită… Hai să nu fim cârcotaşi – câţi nu ar da bani ca să-şi cumpere independenţa, cum am făcut noi?

În ceea ce priveşte arma frumoasă, suntem gentlemani şi păstrăm discreţie. Zică lumea ce o vrea, noi suntem mândri de bogăţiile patriei!

Privind de la o sută de ani distanţa, totul ne pare foarte simplu. Dar, înainte de a spune asta, hai să ne uităm la cum s-au descurcat ghinioniştii, şi dau exemplul rutenilor. Câţi au auzit de ei? Am ales rutenii ca să arăt că, fără un stat naţional, rişti să dispari ca naţie. Ba, mai rău, să apară voci care să spună că nici n-ai existat vreodată ca naţiune.

Sau, mai aproape de noi, secuii. Ce au fost şi ce-au ajuns! Naţiunea care a luptat alături de Mihai Viteazul împotriva ungurilor, pentru a-şi recupera drepturile furate de aceştia, acum nu reuşeşte să se desprindă de imaginea de apendice al Budapestei. Aşa păţeşti când uiţi că îţi este mai aproape de piele cămaşa decât haina.

Aşadar, noi, românii, deocamdată ne-am descurcat binişor. În statul acesta al nostru, ne certăm liniştiţi că suntem ba daci, ba romani, unii mai mitici, alţii mai moldoveni, unii mai comunişti, alţii mai europeni. În locul acesta, nu ne uităm în stânga şi în dreapta înainte să sărim în sus când dă România gol. Aici, într-un fel tresărim când cineva ne spune „dă-te mai încolo!” cu accent românesc, şi în cu totul alt fel dacă e altfel.

E sentimentul de a te simţi la tine acasă, oriunde ai fi pe pământ românesc, sau, cu alte cuvinte, Articolul 1 din Constituţie! Cel cu „Statul naţional unitar”…

Politicienii noştri au început să chibiţeze pe tema lui şi să vină cu „argumente” pentru a-l pune la bătaie într-un Referendum. Numai că, deoarece nu dezbaterile logice au fost cele care l-au creat, ele nu au cum să fie motivul pentru modificare.

Politicienilor le-a mai rămas o singură opţiune: trădarea… Or fi buni la asta? De Mihai Tociu – Adevarul