Originea secuilor este incertă. Există teorii că ar fi venit odată cu hunii lui Attila în Panonia în sec. V, rămânând aici după înfrângerea marelui han de către romani. O specificitate tradiţională turanică a culturii secuilor nu poate fi contestată. În Panonia secuii în secole s-au amestecat cu avarii, slavii, bulgarii şi românii formând un trib distinct de luptători folosit ca avangardă de triburile maghiare venite din Asia, în sec. IX, sub conducerea ducelui Arpad. Este evident istoric că secuii nu au sosit cu triburile maghiare din zona scitică Atelkuz şi din preajma Volgăi. Nu cred că secuii sunt kazari, neam turanic sau iranian şi nici fino-ugric. Ei vorbeau deja o limbă distinctă cu scrierea în rune, posibil sub influenţă proto-istorică, prin filiera autohtonă transilvană a tăbliţelor de la Tărtăria sau poate sub influenţa aventurierilor vikingi, când au venit năvălitorii unguri în Panonia.

Cercetările recente a ADN-ului secuilor dovedesc o identitate venită pe filiera cromzonului y din populaţiile româneşti, slave, bulgare şi germane din Panonia. La venirea triburilor maghiare în Panonia secuii formau o populaţie distinctă şi de religie ortodoxă, cum era de fapt întreg aerealul populaţiilor între Tisa şi Munţii Bihorului. Dintre cronicarii arabi și persani care au lăsat informații despre protoungurii de dinainte de strămutarea din spațiul nord-pontic în Pannonia, Ibn Rusta a transmis un detaliu poate semnificativ: printre vecinii maghiarilor se afla și tribul asghil zis și așkil ori eskil. Această populație era un trib protobulgar (implicit ogur sau onogundur). Bulgari erau denumiţi generic locuitorii slavii, românii şi avarii din bazinul Tisei. Ducatul lui Monumerut amintit în Gesta Hungarorum era format şi pe baza populaţiei secuilor ortodocşi din zona Bihorului.

Maghiarii văzând în secui un popor de războinici i-a folosit ca avangardă şi pază la graniţă. Popor asociat maghiarilor, secuii au fost colonizați în sistemul de prisăci medievale de-a lungul graniței nou extinse. Secuii se aflau în serviciul militar al regilor Ungariei. Astfel, prima mențiune a lor, din anul 1116, îi descrie ca participanți la bătălia de la Olsava, sub comanda regelui Ștefan al II-lea al Ungariei (1116-1131). O altă mențiune autentică a secuilor pare să fie un document al regelui Béla al II-lea (1108/1110-1141), databil în jurul anului 1131, care pomenește o slugă însărcintă cu transportul sării, cu numele de Scichul. Câteva decenii mai târziu, în 1146, secuii, alături de aceiași pecenegi, făceau parte din oastea regelui Géza al II-lea al Ungariei (1141-1162), fiind implicați în luptele de pe Leitha, împotriva markgrafului Heinrich al II-lea de Austria. O altă diplomă din 1217 vorbeste despre satul Székelyszáz din Bihor. În Transilvania, secuii au fost menționați prima dată într-un document din 1210. O oaste formată din sași, români, secui și pecenegi, condusă de comitele Ioachim de Türje al Sibiului, a fost trimisă în anii 1210-1213 de regele Andrei al II-lea în sprijinul aliatului său, țarul asenid Borilă al Bulgariei. Oastea ardeleană s-a deplasat de la Sibiu, pe Valea Oltului, la Vidin, cu misiunea de înăbuși o răscoală.Tot din Transilvania secolului al XIII-lea se cunoaște diploma episcopului Vilmos care referă și la secui. Secuii au trecut la catolicism abia în sec. XIII când au fost aşezaţi în sud-estul Transilvaniei, la umbra Carpaţilor Orientali unde trăiesc şi astăzi.

Nobilii maghiari pedepseau pe nobilii secui foarte aspru când aceştia se ridicau să-şi afirme libertăţile istorice. Nobilii secui nu erau decapitaţi ca cei unguri, ci schingiuiţi şi spânzuraţi ca şi tâlharii. Nobilul secui Gheorghe Doja care s-a ridicat împotriva nobilimii a fost ars de viu şi carnea smulsă de pe oase cu cleştele. Secuii, conform istoricilor Ioan I. Russu şi Gheorghe Popa – Lisseanu, la venirea în arealul de azi, erau circa câteva mii de locuitori şi s-au amestecat cu populaţia autohtonă românească. Până în secolul XIX majoritatea satelor erau româneşti ca într-un secol şi jumătate să fie secuizate sau maghiarizate.

Amestecul cu populaţia românească se poate identifica în limba secuiască şi în tradiţiile sau portul popular. Secuii au porţile de lemn la curţi cu semne solare identice cu porţile românilor maramureşeni, iar stâlpii funerari din scaunele secuieşti sunt identici cu cei din judeţul Gorj, dovedind o influenţă originară ancestrală pe filiera populaţiilor autohtone, chiar dacice. Mai mult în cadrul Fraterna Unio de la 1437, secuii au venit cu un însemn de blazon heraldic distinct: soarele şi lună, specific populaţiilor autohtone de origine dacică. Conform cercetătorului George Liviu Teleoacă, originea secuiască lingvistică şi etnică provine de la veche apopulaţie autohtonă a tribului dacic al cauconilor: “Ca păstrători ai tradiţiilor româneşti, chiar şi secuii maghiarizaţi mai folosesc şi azi aceleaşi cuvinte străvechi pe care le au toţi românii. Printre ele şi cuvântul românesc „răboj”, care a devenit „rovas iras” prin maghiarizare, unde litera B a fost schimbată cu litera V, alternanţă frecventă şi în limba română. Ca altă mostră lingvistică, alături de multe altele, prin care dovedim că secuii sunt urmaşii direcţi ai unui prestigios trib autohton preroman, ei mai posedă şi azi străvechile cuvinte româneşti „cobela” şi „ler”, regăsite şi în limba latină sub forma „cabalus” şi „levir”, cu înţelesul lor de „mârţoagă”, respectiv, de „cumnat de la sora mai mare”. Pentru apartenenţa la trăirea profund românească a tuturor secuilor, mult prea puţin maghiarizaţi în secolele trecute (sub 3%), consemnăm şi faptul că în momentele de grea cumpănă istorică, marile lor adunări aveau loc la Lueta, la Odorhei şi în alte localităţi aflate la doar 10-20 km. de Vlăhiţa, în zonă eminamente valahă, adică românească.”

Secuii şi-au pierdut identitatea specifică şi lingvistică originară, odată cu Reforma lutherană şi calvină, atunci când principele Ardealului a devenit şi comitele secuilor. Ei şi-au păstrat privilegiile grănicereşti, se simt în întreaga lor istorie oameni liberi diferiţi de unguri, dar şi-au pierdut treptat limba specifică fiind maghiarizaţi lingvistic şi chiar cultural, în circa 150 de ani. Şi folclorul secuiesc diferă de cel maghiar din Ardeal şi Panonia. Gestul de închinare a pâinii cu semnul crucii regăsit la secuii trecuţi la calvinismul lipsit de cinstirea Sfintei Cruci este un alt indiciu al orginii lor religioase ortodoxe. Aceeaşi origine ortodoxă o au şi parastasele pe care le fac secuii la înmormântare. Ca mărturie tragică a deznaţionalizării lor forţate încă se mai văd, în mai multe locuri, dărâmăturile unor vechi biserici ortodoxe, semn al comunităţilor de români maghiarizaţi în secuime. Despre grozaviile îndurate în perioada de maghiarizare forţate ne vorbeşte şi monumentul de la Ciceu consacrat celor două sute de secui ucişi în zi de hram de către generalul austriac de tristă amintire Bucow, la 1761, care a mai bătut cu tunul cam tot atâtea lăcaşuri de cult ortodoxe din Transilvania. Este evident că secuii sunt un popor cu o identitate proprie, maghiarizaţi forţat cultural şi lingvistic, dar mai apropiaţi de români şi Ţările Române etnic şi istoric în lupta lor pentru libertate şi identitate proprie. Secuii sunt o zestre etno-culturală minoritară de care România trebuie să se mândrească şi cu care poporul român se înrudeşte etnic, lingvistic şi etno-folcloric. Păstrând proporţiile secuii sunt un fel de aromâni care convieţuiesc cu poporul român în pace şi libertate în inima României. În lunga istorie secuiască domnitorii şi voievozii Moldovei şi Ţării Româneşti au luptat alături de secui împotriva turcilor şi pentru libertatea secuilor împotriva nobililor unguri. De Ionuţ Ţene – NapocaNews