Ţi-am spus de atunci, de când eram foarte mic,
Să nu te joci cu sentimentele mele de copil.
Te-am rugat frumos, chiar aveam lacrimi în ochi,
Să-mi iei bicicletă Pegas cu şa lungă,
Dar tu te-ai făcut că nu mă auzi.
Şi au trecut ani de zile de iluzii, de aşteptări
Până când visul meu să se împlinească.
Apoi a fost aşteptarea cea mai lungă şi mai grea.
Când îţi doreşti ceea ce îşi doresc toţi copiii,
Să vină tatăl tău şi să-ţi spună cele două cuvinte.
Să-ţi spună ce spun toţi taţii copiilor când e şi nu e cazul.
Să te ia în braţe, să te pună pe genunchi,
Să te pupe apăsat pe frunte mirosind a bărbat
Şi să-ţi spună: te iubeşte tăticul tău!
Ei bine, olteanul-oltenilor, dragul meu tată, tati, tăticule,
Cred că-mi făcusem de mult majoratul,
Ba chiar spusesem câtorva fete şi femei
Eu însumi, timid dar foarte clar, că le iubesc
Până când matale, de la înălţimea tutorelui,
Să-mi dai senzaţia că s-ar putea, la o adică,
Nicidecum să-mi spui cu subiect şi predicat, că mă iubeşti.
Şi de câte ori nu te-am rugat să n-o mai cerţi pe mama
Îţi aduci aminte, toate promisiunile că n-o s-o mai faci,
Iar tu, ca şi când nu te-aş fi rugat niciodată,
Nu mă ascultai şi o luai de la capăt, ştiind foarte bine
Că nu iubeam pe nimeni mai mult pe lumea asta
Iar motivul era mereu acelaşi, aceeaşi cheie de yală
Pusă sub preşul de la uşă ca să pot intra în casă când veneam dimineaţa de la bairam.
N-am uitat, tată, n-am uitat nimic din toate astea,
Aşa cum n-am uitat nici cum o luai la mişto pe mama,
Că tot veni vorba despre ea, despre noi, în general despre familia Tucă Marin,
Când îţi spunea că am degete de pianist,
Mâini fine, de om de litere, care s-ar putea apuca de scris.
Iar mata, tăticule, voiai să mă faci un pic mai mult
Fierar betonist, sculer-matriţer, eventual prelucrător prin aşchiere.
Of, dacă m-ai fi ascultat, dacă ai fi avut încredere în mine
N-ai fi exagerat atât cu coniacul de Corabia,
Cu nenumăratele ciorbe de burtă şi cefe de porc,
Cu oalele de sarmale şi nesfârşitele damigene de vin
N-ai fi ajuns pe la spitalul lui Sorin Oprescu,
Care făcea mişto de tine că nu ţi se mai ridică
În urma atacului de cord şi a congestiei cerebrale.
Şi toate ca toate, au fost atâtea şi atâtea
Nu mi-ar ajunge toate strofele Luceafărului,
Ştii bine că sunt înalt, tandru şi mişto.
Sunt ca focul de paie şi, deopotrivă, bun şi iertător
Dar spune-mi ce-ai avut cu bicicleta mea semicursieră Sputnick,
Vişinie, cum nu era alta în tot oraşul Caracal,
De ai vândut-o fără să-mi spui un cuvânt?
De ce, de ce ai făcut asta când ştiai că ea,
Bicicleta asta, era libertatea şi iar libertatea mea?
Şi, mai ales, de ce m-ai făcut s-o aştept atâta timp
Când tu, tăticule, o vânduseşi de mult pe doi poli?
N-ai înţeles că bicicletele pentru băieţi
Înseamnă mai mult decât toate fetele pupate în spatele blocului?
Ştii că şi astăzi mai aştept înapoi bicicleta aia?
Bineînţeles că nu, altfel nu mă rugam de tine
De dimineaţa până seara, zile de-a rândul,
Să-mi dai bani să-mi iau pick-up-ul vieţii mele
Profesionist, adevărat, cu boxe de lemn şi stereo
Ascultând şi iar ascultând vinilurile vremii
Până când toate blocurile din cartier le-au învăţat pe dinafară
De ce, tată, de ce a trebuit să aştepte băieţii ăia de la ACDC, Phoenix, Led Zeppelin şi Sfinx atât de mult?
Sigur, după toate aceste întâmplări care mi-au marcat poezia şi copilăria,
Nu înseamnă că nu te iubesc la fel de mult,
Aşa cum un copil îşi iubeşte ca la început tatăl,
Dar uite că nimic nu rămâne neplătit pe lumea asta,
Chiar dacă în cazul tău se întâmplă târziu, foarte târziu.
Apocalipsa, sfârşitul lumii cum ar veni, dragul meu tată,
Cade tocmai pe 21 decembrie, de ziua ta de naştere.
P.S. La mulţi ani, tată!
_______________________________
www.mariustuca.ro / Facebook: www.facebook.com/mariustuca.ro
Să nu te joci cu sentimentele mele de copil.
Te-am rugat frumos, chiar aveam lacrimi în ochi,
Să-mi iei bicicletă Pegas cu şa lungă,
Dar tu te-ai făcut că nu mă auzi.
Şi au trecut ani de zile de iluzii, de aşteptări
Până când visul meu să se împlinească.
Apoi a fost aşteptarea cea mai lungă şi mai grea.
Când îţi doreşti ceea ce îşi doresc toţi copiii,
Să vină tatăl tău şi să-ţi spună cele două cuvinte.
Să-ţi spună ce spun toţi taţii copiilor când e şi nu e cazul.
Să te ia în braţe, să te pună pe genunchi,
Să te pupe apăsat pe frunte mirosind a bărbat
Şi să-ţi spună: te iubeşte tăticul tău!
Ei bine, olteanul-oltenilor, dragul meu tată, tati, tăticule,
Cred că-mi făcusem de mult majoratul,
Ba chiar spusesem câtorva fete şi femei
Eu însumi, timid dar foarte clar, că le iubesc
Până când matale, de la înălţimea tutorelui,
Să-mi dai senzaţia că s-ar putea, la o adică,
Nicidecum să-mi spui cu subiect şi predicat, că mă iubeşti.
Şi de câte ori nu te-am rugat să n-o mai cerţi pe mama
Îţi aduci aminte, toate promisiunile că n-o s-o mai faci,
Iar tu, ca şi când nu te-aş fi rugat niciodată,
Nu mă ascultai şi o luai de la capăt, ştiind foarte bine
Că nu iubeam pe nimeni mai mult pe lumea asta
Iar motivul era mereu acelaşi, aceeaşi cheie de yală
Pusă sub preşul de la uşă ca să pot intra în casă când veneam dimineaţa de la bairam.
N-am uitat, tată, n-am uitat nimic din toate astea,
Aşa cum n-am uitat nici cum o luai la mişto pe mama,
Că tot veni vorba despre ea, despre noi, în general despre familia Tucă Marin,
Când îţi spunea că am degete de pianist,
Mâini fine, de om de litere, care s-ar putea apuca de scris.
Iar mata, tăticule, voiai să mă faci un pic mai mult
Fierar betonist, sculer-matriţer, eventual prelucrător prin aşchiere.
Of, dacă m-ai fi ascultat, dacă ai fi avut încredere în mine
N-ai fi exagerat atât cu coniacul de Corabia,
Cu nenumăratele ciorbe de burtă şi cefe de porc,
Cu oalele de sarmale şi nesfârşitele damigene de vin
N-ai fi ajuns pe la spitalul lui Sorin Oprescu,
Care făcea mişto de tine că nu ţi se mai ridică
În urma atacului de cord şi a congestiei cerebrale.
Şi toate ca toate, au fost atâtea şi atâtea
Nu mi-ar ajunge toate strofele Luceafărului,
Ştii bine că sunt înalt, tandru şi mişto.
Sunt ca focul de paie şi, deopotrivă, bun şi iertător
Dar spune-mi ce-ai avut cu bicicleta mea semicursieră Sputnick,
Vişinie, cum nu era alta în tot oraşul Caracal,
De ai vândut-o fără să-mi spui un cuvânt?
De ce, de ce ai făcut asta când ştiai că ea,
Bicicleta asta, era libertatea şi iar libertatea mea?
Şi, mai ales, de ce m-ai făcut s-o aştept atâta timp
Când tu, tăticule, o vânduseşi de mult pe doi poli?
N-ai înţeles că bicicletele pentru băieţi
Înseamnă mai mult decât toate fetele pupate în spatele blocului?
Ştii că şi astăzi mai aştept înapoi bicicleta aia?
Bineînţeles că nu, altfel nu mă rugam de tine
De dimineaţa până seara, zile de-a rândul,
Să-mi dai bani să-mi iau pick-up-ul vieţii mele
Profesionist, adevărat, cu boxe de lemn şi stereo
Ascultând şi iar ascultând vinilurile vremii
Până când toate blocurile din cartier le-au învăţat pe dinafară
De ce, tată, de ce a trebuit să aştepte băieţii ăia de la ACDC, Phoenix, Led Zeppelin şi Sfinx atât de mult?
Sigur, după toate aceste întâmplări care mi-au marcat poezia şi copilăria,
Nu înseamnă că nu te iubesc la fel de mult,
Aşa cum un copil îşi iubeşte ca la început tatăl,
Dar uite că nimic nu rămâne neplătit pe lumea asta,
Chiar dacă în cazul tău se întâmplă târziu, foarte târziu.
Apocalipsa, sfârşitul lumii cum ar veni, dragul meu tată,
Cade tocmai pe 21 decembrie, de ziua ta de naştere.
P.S. La mulţi ani, tată!
_______________________________
www.mariustuca.ro / Facebook: www.facebook.com/mariustuca.ro