Cine și-ar fi imaginat în timpul comunismului că va veni o zi în care te vei putea urca în avion și pleca în Europa de câte ori ai chef numai cu buletinul? S-au schimbat multe lucruri în România, unele în bine, altele în rău. Chiar dacă nu dispun de flow-ul cleptoturistic al unor compatrioți cunoscuți deja întregului continent, am hotărât să profit de oportunitățile care ni se oferă. Și ce ocazie mai bună poți avea de a vizita Roma, vechea capitală imperială, decât atunci când e un meci important? Când am aflat că Borussia Mönchengladbach, ai cărei ultrași sunt înfrâțiți cu cei ai Politehnicii, va juca împotriva lui Lazio, am știut deîndată că voi reface itinerariul lui Alaric de acum multe secole. Mânjii din Niederrhein au avut una dintre cele mai bune echipe din Germania anilor 70, la concurență cu Bayern München, dar prusacii nu au reușit să țină prea mult timp pasul cu bavarezii. Ultima participare a Borussiei în cupele europene a fost în 1996, pe când culorile alb-negre erau apărate de legendarul Stefan Effenberg, tigrul de pe Böckelberg. Suporterii mai tineri nu au apucat să vadă Europa cu echipa lor preferată. Singurele deplasări pe care le-au făcut unii dintre ei au fost la Bruxelles, Stuttgart și Amsterdam, acolo unde veniseră în 2009 s-o susțină pe – Poli Timișoara! Așadar, foamea de fotbal era mare la Mönchengladbach, iar calificarea echipei în Europa League a fost primită cu un entuziasm nedisimulat.

Câțiva suporteri timișoreni au fost să-i susțină pe nemți și la Kiev, acolo unde Borussia a fost la un pas de calificarea în Liga Campionilor. Totuși, trebuie să recunoaștem că Gladbach nu are neapărat o echipă de LC, așa că mânjii s-au văzuți nevoiți să se mulțumească cu Europa League. După ce au terminat pe locul doi într-o grupă cu Olympique Marseille, Fenerbahce și AEL Limassol, germanii au așteptat cu mare interes tragerea la sorți pentru șaisprezecimi, acolo unde au dat de – Lazio Roma, echipa care momentan ocupă locul trei în campionatul Italiei. Personal am fost puțin dezamăgit de faptul că Borussia va juca împotriva celeștilor, pe care îi simpatizam cel mai mult dintre peninsulari. Mi-a plăcut echipa romană din cauza tifosilor ei de odinioară, dar nici Lazio nici Irriducibili nu mai sunt ce au fost odată…De fapt, întreaga mișcare ultra din peninsulă, care acum câteva decenii era portavocea Europei, cunoaște un recul incredibil, din cauza legilor liberticide și tâmpite adoptate de politicienii care nu au altă treabă decât să transforme fotbalul într-un spectacol grotesc. Cu toate acestea ne-am zis că nu putem rata deplasarea de la Roma, pentru că cine știe când va mai prinde Borussia Europa. Zis și făcut. Ne-am luat bilete, ne-am făcut bagajele și am decolat cu autocarul zburător. Inițial clubul german nu a fost de acord să achiziționeze bilete pentru niște străini în sectorul fanilor prusaci, dar ultrașii Borussiei au insistat și au garantat pentru comportamentul “tarabostesilor” din Banat.

Poliștii și-au găsit pe net o cazare ieftină (8 euro pe noapte). Șase în cameră, condiții mai precare, căldură cu țârâita, folosirea prosoapelor doi euro, folosirea cuțitului de bucătărie doi euro și alte chestii minunate de genul acesta, dar te mai uiți? Nu s-au dus acolo pentru confort de cinci stele, ci pentru un meci de fotbal. Eu am vorbit cu un prieten care stă în capitala Italiei să mă cazeze pentru câteva zile.

Roma este un oraș absolut imens. Cel mai mare oraș în care am fost vreodată. Bucureștiul, Belgradul, Budapesta și chiar Viena par o mică glumă pe lângă reședința glorioșilor împărați. Camaradul meu stă în cartierul Tore Angelo, la periferia Romei. Departe rău de gara Termini, acolo unde erau cazați ceilalți. E imposibil să mergi pe jos între cele două locații. Sau mă rog, e posibil, dar faci vreo patru sau cinci ore. Prima seară am mers cu metroul până la capât, de unde trebuia să luăm autobuzul 20. La ieșirea din metrou se vede în stânga un țarc în jurul unui gard de sârmă și un panou pe care scrie mare “Comunita romena”. Mi se spune că aici se adună emigranții maneliști din România în fiecare week-end, rupându-se în figuri în văzul tuturor trecătorilor. Evident, pe acordurile celor mai celebri interpreți ai genului veniți din patria-mumă. Parangheliile se lasă mereu cu gălăgie, bătăi și înjunghieri, că de, fiecare vrea să arate că e cel mai smardoi. Oamenii care locuiesc în zonă au făcut numeroase plângeri la poliție, care le-a și închis șandramaua cocalarilor, dar comunitatea română a făcut numeroase plângeri către autorități pentru redeschiderea magherniței. Probabil că au pomenit cuvântul magic – discriminare, așa că problema s-a rezolvat deîndată, iar petrecăreții și-au primit înapoi distracția în aer liber.

Un gălățean din Roma îmi spune cinstit: cât era în țară îl deranjau criticile dese ale italienilor la adresa românilor. Credea că exagerează, că scot din context, că plusează mânați de șovinism, dar realitatea este dureroasă. Spune că îi înțelege perfect pe italieni. Chiar nu exagerează când îi critică pe primitivii care vin din România. Există evident oameni care muncesc și își văd de treabă, dar majoritatea este problematică. Parcă au scăpat din lanț, și la propriu și la figurat. În fiecare mijloc de transport în comun poți auzi dulșiligrai moldovienesc. Africanii și asiaticii mișună cu sutele de mii, dacă nu chiar cu milioanele. Nu am văzut atâția negri în viața mea. Știu, nu am fost încă în Franța sau Anglia. „După ce vezi Londra, spui că aici sunt puțini negri”, zice un amic venit pentru meci tocmai din Anglia. Îl cred, dar pentru mine și Roma reprezintă ceva incredibil. Mulți africani spun că sunt persecutați politic în țările lor, astfel că statul italian le asigură cazare gratuită și le dă 500 de euro pe lună. Au protestat, spunând că vor 1000 de euro pe lună. Asta în condițiile în care un pensionar italian care a muncit câteva decenii primește între 300 și 900 de euro. Autobuzele și metrourile sunt pline de africani. Nu vezi nici unul muncind. Se plimbă toată ziua prin oraș, ascultă muzică la niște căști imense și vorbesc la telefon. Și-au făcut un obicei din a acosta verbal și fizic fete singure. La cozile pentru telefoane de ultimă generație vezi numai negrese și negri. Italienii nu își permit așa ceva. Numărul chinezilor nici nu poate fi cuantificat. Dai de ei oriunde te întorci. Aceștia măcar muncesc ceva, îi vezi vânzând diverse chestii, făcând comeț, producând textile. Muncesc pentru o nimica toată, dar se declară mulțumiți. Banii câștigați în Italia au o valoare înzecită în China.

Fiind la Roma, am fost să vizitez Columna lui Traian, Colosseumul, Arcul lui Constantin ce Mare, Palazzo Vittoriano, Muzeul Revoluției lui Garibaldi. Arhitectura Romei e impresionantă, dar babiloniada de care dai la orice pas e obositoare, apăsătoare, nefirească. Și italienii au emigrat masiv la rândul lor în SUA, Argentina și Brazilia, dar majoritatea s-a dus să muncească, să-și facă un fost, ceea ce nu se prea poate spune despre străinii cu potențial infracțional sporit din cetatea eternă. Singurul bastion identitar în zona Termini e Casa Pound. În barul care funcționează acolo se poate intra doar pe bază de legitimație. E o modă în Italia, unde multe localuri funcționează sub paravanul unor asociații culturale, taxele către stat fiind foarte mari. Roma e un oraș foarte scump, printre cele mai scumpe din lume. O bere într-un bar e peste cinci euro. Oriunde în cizmă e mai ieftin decât în capitală.

E week-end electoral în peninsulă. Politicienii italienii sunt expansivi și patetici. Ai noștri sunt grotești, știu. Berlusconi, Monti și multe alte nume se pot vedea pe toți pereții. Manipulatori și scamatori, ca peste tot.  E o forfotă constantă. Mii de turiști, mii de emigranți, mii de oameni care trăiesc în condiții aproape extreme. Lângă Colosseum funcționează o terasă. Având în vedere potențialul turistic al zonei, mi se pare ciudat să văd scaune de plastic, fețe de mese în carouri roșii și niște tacâmuri ieftine. În Timișoara e exclus să vezi o asemenea terasă în zona centrală. În fine, treaba lor. E clar totuși că n-aș trăi la Roma pentru nimic în lume, ca dealtfel nici într-un alt oraș de dimensiuni gigantice. Una-n lume este Timișoara, vorba cântecului!

Dar să revenim la meci. Joi dimineața mă urc în autobus pentru a ajunge la 12.00 la Termini, punctul de întâlnire al suporterilor germani. Cu o zi înainte văzusem zeci de oameni cu fulare cu Gladbach prin oraș. Am înțeles că vin peste 8000 de nemți. Sunt optimiști chiar și după acel 3:3 din primul meci. Se bucură că nu joacă Miro Klose, atacantul bianco-celestilor, o adevărată mașină de dat goluri. Autobuzul e tot mai plin după fiecare stație. Două moldovence se chinuie să converseze într-o italiană de baltă. Băștinașii din Roma vorbesc un dialect foarte greu de înțeles. Toți oamenii din Tore Angelo merg cu 56-le până la stația nouă de metrou, acolo unde așteaptă numărul 154, care te duce până la gară. Faci o oră și ceva de la periferie în centru. Distanțele din Timișoara mi se par deodată ridicole. Ajung în fața hotelului unde sunt cazați băieții de la Sottocultura. Îi văd afară și îi recunosc pe unii dintre ei. Un neamț știrb se uită suspect la mine și mă întreabă dacă sunt lazial. Mă întreabă dacă vreau scandal. Zâmbesc și îi arăt tricoul cu BMG de sub roling. Își cere scuze și dă noroc cu mine. Cu două seri înainte și-a făcut apariția în hotelul nemților un magrebian îmbrăcat în trening cu Olympique Marseille. Așa mare fan era încât nu știa că echipa lui favorită a câștigat Cupa Campionilor în 1993. N-avea rost să-l întreb dacă știe cine au fost Olmeta, Papin, Amoros, Waddle, Stojkovic…Cineva fluieră și dă semnul plecării. Se merge în coloană spre un birt din cartierul San Lorenzo. E o zonă preponderent de stânga, cu multe squaturi. Aici își duc veacul anarhiștii, comuniștii și suporterii romaniști de stânga. În fața birtului e o reclamă: Sinistra crittica, iar sub ea – secera și ciocanul. Niște romaniști îi reperează imediat pe nemți și vin să-i întrebe dacă nu vor să cumpere droguri. Iarbă, hașiș, cocaină, ce vrei…Le spun oaspeților că lazialii nu vin niciodată în San Lorenzo. În capitala Italiei cam trei sfert din populație ține cu AS Roma. În zona de est, unde am stat eu, sunt numai fani ai lupoaicei. Se bea, se discută, se fac planuri… Au oare lazialii de gând să ne atace? Italienii sunt cunoscuți drept cuțitari. Se știe că nu-i înghit pe englezi, dar oare cum se vor poziționa față de nemți? La Gladbach nu au făcut probleme. Au venit, au stat împreună și au plecat. Germanii în schimb sunt răsfirați prin toată Roma. Un oraș mic ca Gladbach reușește să mobilizeze 8000 de fani pentru o deplasare în altă țară – e mai mult decât impresionant. E adevărat, Borussia are fani și în alte orașe sau chiar țări, dar majoritatea sunt totuși din burgul în care s-a născut Göbbels.

Huliganii germani arată bine. Nu mulți ar reuși să le facă față. Rași în cap sau tunși militărește, tatuați, musculoși în bluze Thor Steinar…Se bea bere, se glumește, se fac pronosticuri. Într-un final ne întoarcem la hotel de unde trebuie să plecăm spre Olimpico. Mergem cu metroul câteva stații, după care în cortegiu spre stadion. Se cântă, se scandează, se speră…Accesul în celebra peluză sud se face foarte anevoios. Ne bem ușor berile și vinurile și așteptăm să fim percheziționați. Sectorul ocupat de nemți arată impresionant. Sunt mii de oameni. Se cântă „Die Seele brennt“, „Borussenlied“, „Ale schwarz-weiss, ale“ și alte refrene cunoscute ale mânjilor. Începe meciul. Germanii aprind torțe, afișează mesaje, au coregrafie…Elanul tuturor este însă tăiat de golul lui Lazio din minutul 5. Romanii mai înscriu o dată până la pauză și toți își cam dau seama că-i gata treaba. Dezamăgiți, nemții totuși cântă. Echipa lor este sub Lazio, dar suporterii urlă. Se flutură și un steag alb-violet. Au câștigat duelul din tribune, dar parcursul Borussiei în Europa se oprește pe Olimpico. Un neamț vede eșarfa mea cu Poli&VfL. E fascinat și întreabă cât să-mi dea pe ea. O dau jos de la gât și i-o dau gratis. Îmi plac oamenii pasionali. Îmi mulțumește de o sută de ori. Sunt convins că va avea grijă de ea și că o va respecta cum se cuvine. Altfel nici nu i-o dădeam.

După meci suntem ținuți aproape două ore pe stadion. Poliția le-a pus suporterilor la dispoziție câteva autobuze, să meargă până la Termini. Începe ploaia. Stăm și așteptăm mult și bine până să plecăm. Ne înghesuim ca niște sardine în autobuz, dar încă avem energie să glumim. Am plăti triplu pentru o bere, dar nu avem de unde să luăm. Sunt acele momente de după meci când îți simți gura extrem de uscată, așa că-ți vine să bei orice, chiar și lichior sau coniac penal, dacă ar fi. Într-un final ajungem la gară. Văd că 154-le întoarce la capăt de linie, așa că mă grăbesc să-l prind. Mă cuibăresc într-un scaun printre negri, bangladeșieni, filipinezi, chinezi, moldoveni și alte neamuri. Trebuie să fiu atent unde cobor, să nu pierd legătura cu autobuzul 56. O indiancă mică, văzându-mă în tricou cu Gladbach, mă întreabă ce a făcut Lazio. Spun că a bătut cu 2:0. Zâmbește satisfăcută, spunându-mi că ea ține cu bianco-celesti. Două ucrainience mă întreabă dacă sunt din Germania. Le spun că sunt din Braunau am Inn și că sunt pictor. Suuuper, spun ele, neprinzându-se de glumă. Plouă tot mai tare, iar periferiile Romei se aștern sub roțile autovehicolului. Cobor în stația care trebuia, dar ia 56-le de unde nu-i. Pe indicatorul spre Tore Angelo e lipit un afiș cu Forza Nuova. Îmi dau seama că mă așteaptă o lungă călătorie prin ploaie. Iau la pas bulevardul Torrenova. Trec cu gluga trasă pe cap pe lângă băcănii, frizerii, alimentare, pescării și măcelării. În cartier există și o mănăstire a unui ordin catolic. Călugărițele trăiesc într-o izolare totală, nu au voie să părăsească niciodată clădirea. Aceasta a fost ridicată de mult, în pustiu, când nu exista cartierul Tore Angelo. Majoritatea preoților catolici din Roma sunt străini, iar biserica încurajează la maxim venirea emigranților din toate colțurile lumii. Ajung într-un final pe jos la tovarășul meu, pe care îl trezesc din somn. Mă culc epuizat. A fost o zi plină.

Vineri seara merg la birtul Casei Pound, ai cărei membri participă la alegeri. Nu au șanse prea mari, dar încearcă să facă ceva. E greu de crezut că Europa mai poate fi salvată. Dictatura discretă a băncilor, a corporațiilor și a reprezentanților lor politici din lumea capitalistă au transformat consumerismul și dependența financiară într-un modus vivendi, într-o adevărată religie socială de dimensiuni planetare. Oamenii sunt angrenați într-un sistem nemilos de interdependență economică în care totul este subordonat culturii banului, dar nimeni nu protestează în speranța că va fi unul dintre puținii care vor primi o bucată mai mare a cozonacului. Lucrurile merg tot mai prost în Europa, iar babilonia grotescă din marile orașe (precum Roma) este un indicator al declinului.

Am trăit o experiență interesantă, dar plecăm cu gândul la Timișoara, acolo unde Poli a noastră o așteaptă pe Olimpia Satu Mare. De la aeroport mergem direct la meci. Aceasta este viața noastră, cu bune și rele…

PS – Mulțumiri lui M.G. și D.F. pentru găzduire! De Goran Mrakic – FrontPress.ro