Libertatea de opinie o pot avea doar oamenii comozi, care ştiu să ţină “ciocul mic”, care nu reprezintă niciun pericol pentru ordinea existentă. Desigur, printre cei „comozi” sunt şi destui „revoluţionari”, care „luptă cu osârdie” împotriva Sistemului, conformându-se, totuşi, regulilor de joc impuse de Sistem.

Chiar şi în regimul fascist sau în regimurile comuniste exista libertatea de exprimare şi dreptul la protest, care erau încadrate în limitele în care acestea nu ameninţau fundamentul ideologic al guvernării.

Chiar şi în „cele mai democratice societăţi”, în momentul în care păşiţi peste limita permisului – nimeni nu vă mai poate garanta securitatea personală şi dreptul la viaţă decât voi înşivă sau, eventual, arma pe care o aveţi în dotare. Astăzi, orice duşman al „valorilor liberal-democratice” poate fi marginalizat şi executat fără prea multe discuţii, exact aşa cum erau executaţi oamenii în regimurile comuniste, fără ca vreo organizaţie „care luptă pentru drepturile omului” să îndrăznească să ia parte celui „proscris”. Indiferent de epocă, frica şi teroarea reprezintă principalele instrumente de control al maselor sub orice regim.

Pe de altă parte, suntem martori a unui fenomen pe care îl putem numi „deprecierea opiniei”. Intenţionat, spaţiul informaţional este suprasaturat de mesaje lipsite de conţinut, de relevanţă, astfel ca discursurile cu adevărat importante să-şi piardă din valoare, devenind inofensive.

Paradoxal, dar anume în regimurile considerate de liberali – “nedemocratice” (fascism, nazism, comunism) – opinia unui singur om avea cu adevărat o valoare şi un impact major asupra sistemului politic, motiv pentru care s-a recurs la represiuni. Într-o societate democratică se recurge la violenţă foarte rar anume pentru că opinia cetăţeanului nu are nicio valoare.

Într-o societatea demo-liberală, în cazul în care un mesaj devine cu adevărat influent şi riscă să dăuneze regimului (ceea ce se întâmplă foarte rar) se pune în mişcare „artileria grea”: iniţial se încearcă deturnarea şi compromiterea discursului, apoi compromiterea autorului, iar dacă toate acestea nu reuşesc – urmează izolarea sau lichidarea fizică a autorului şi susţinătorilor săi. Reţeta este simplă ca „buna ziua”.

Astăzi, în Occident a devenit la modă aşa-numita „corectitudine politică” – limitarea drepturilor la libera exprimare de dragul unei pretinse diminuări a „impactului negativ asupra unor categorii sociale” (femei, homosexuali, minorităţi etnice, religioase, rasiale etc.). În realitate, nu este vorba decât de ridicare la nivel de dogmă a unor teorii sociale aflate în modă la o anumită etapă (în special, e vorba de neomarxism), care justifică marginalizarea şi persecuţia altor categorii sociale, considerate ca „nocive” sau „periculoase”, din punct de vedere al ideologiei dominante.

Nici chiar cele spuse mai sus nu reprezintă o dovadă a „liberei exprimări”, pentru că raţionamentele de mai sus nu pun în pericol ordinea existentă, fiind simple filosofări nevinovate.

Indiferent de epocă, frica şi teroarea reprezintă principalele instrumente de control al maselor sub orice regim. DeOctavian Racu