Ioan Ouatu - „Faguri de lumină“

Desigur, fiecare om are dreptul de a scrie poezii. Mai mult sau mai putin bune, mai mult sau mai putin inspirate, mai pline de miez, de tîlc si de metafore, în functie de harul pe care i l-a dăruit Dumnezeu. De fapt, poezia pare, pentru unii, cea mai facilă modalitate de exprimare a sentimentelor si, tinînd cont de cantitatea de constructie lingvistică necesară pentru a configura o pagină, cea mai comodă cale de a accede la statutul de autor. Fiorul poetic ce bîntuie sufletele si simturile multora, mai ales în perioada tineretii, de foarte multe ori este abandonat si rămăsitele poetice nu rămîn nimic altceva decît timide experiente asupra cărora dacă se revine cîndva cu privirea pot fi considerate, cel mult, expresiile unor exaltări de junete. În cazul în care autorul ce se suspectează de impregnarea cu expresivitate poetică perseverează în acest, în definitiv, folositor obicei, cazul este mai grav. Pe de o parte se conturează posibilitatea de a intra în „cercul poetilor“, dispăruti sau nu, iar pe de alta există probabilitatea, din păcate cea mai des întîlnită, de a fi catalogat drept un vesnic diletant într-ale expresiei poetice. Ajuns la o vîrstă la care jocul cu focul poeziei este mai mult decît periculos, atunci cînd ai ambitia si îndrăzneala de a-l face public, Ioan Ouatu, aflat pe tărîmul literei scrise de mai multă vreme, atît prin hătisurile prozei cît si prin exercitiul chinuitor al versificatiei, se pare că are curajul de a-si asuma riscurile sugerate mai sus pentru un fapt mai mult decît de înteles. Cel putin, asa îl percepem noi: credinta în sinceritatea expresiei. Calitate care se vede de la primele versuri din „Ninge de veacuri pe Ceahlău“, care deschide, de altfel, ciclul poetic din „Faguri de limină“, apărut de curînd la Editura Ateneul Scriitorilor din Bacău, pînă la cel din urmă catren intitulat inspirat „În palma iubitei“. Acesta chiar e frumos; de o frumusete sublimată de simplitatea constructiei si laconicitatea mai mult decît grăitoare: „În palma iubitei / Un vîrtej de seminte / asteaptă de la arbori / si stele răspuns.“ Ca si alte peripluri poetice anterioare, cartea „Faguri de lumină“ se vrea a fi - si în mare parte reuseste - un amplu si cuprinzător poem de dragoste. Muza, deseori invocată concret, alteori sugerată metaforic, sustine tonusul si fiorul poetic al autorului ce oscilează de la pregnante nostalgii si tandreturi domestice la avînturi ce amintesc de frenezia juvenilă si exaltarea patriotică. Dar ponderată în virtutea unui bun simt ce se percepe la nivelul discursului liric, în general curat si coerent.
Tehnic, poezia lui Ioan Ouatu poate fi foarte interesantă pentru un exeget atent. Permanent sedus de virtutile rimei, autorul nu se îndărătniceste a rezolva pretutindeni spinoasa problemă a consonantei ci, a propos de sinceritatea pe care o invocam mai sus, rămîne credincios ideii, chiar dacă din punct de vedere sonor rezultă un dezacord functional; care, curios lucru, nu impietează în nici un fel natura fluentă a discursului poetic ci îl face apt de a fi receptat ca atare, ca un fapt firesc. De aici, probabil, facilitatea parcurgerii coerente, într-un spatiu eliberat de orice ambitie stilistică frapantă, metafore sau figuri de stil contorsionate în neîntelesuri textuale si întelesuri subtextuale greu de descifrat. Chiar dacă autorul însusi se simte „un inorog bîntuit de metafore“ - si demonstrează asta un vers mai încolo: „Armurile mi-s destrămate de stele!“ (frumos!) - sîntem departe de a crede că metafora în sine este punctul forte al poeziei sale. Mai degrabă acesta rezultă, asa cum am mai afirmat de altfel, din structura expresivă a întregului, migălit din elemente care, luate la un loc, creează un spatiu liric dominat de sinceritate si iubire. Sentiment care se revarsă peste oameni, peste locuri si natură, peste anotimpuri si trăiri. Preocupat să redea intensitatea acestora, autorul neglijează complet exercitiul stilistic si al formei, acestea rezultînd, în final, din expresivitatea întregului. Cu alte cuvinte, forma lirică se conturează pe măsura întruchipării ideei, nefiind în nici o ipostază un scop în sine. La această particularitate credem că se referea scriitorul Calistrat Costin atunci cînd afirma: „Ioan Ouatu, cu această nouă faptă poeticească, vine să adauge la relieful artistic extrem de nuantat si pitoresc al peisajului nemtean, o notă a sa realmente consistentă“.
Si tot din punct de vedere tehnic, de cele mai multe ori ritmul poetic al lui Ioan Ouatu are o lentoare ce tinde spre grav, o asezare într-o stare de veghe pacinică, molcomă, cum, de altfel, se potriveste a fi sentimentul trecut prin toate cele ale vietii si care poate fi surprins, în punctele nevralgice, denuntînd trăirile specifice vîrstei mature.
Faguri de lumină într-o prisacă adăpostită la umbra sufletului, o prelungă confesiune lirică bine strunită de restrictiile autoimpuse si de pertinenta unei formulări în strictă concordantă cu statura umană si socială. Din această pricină, poem de dragoste fiind, ciclul „Faguri de lumină“ nu este nici pe departe o efuziune lirică desăntată, cu accente lubrice derizorii ci, dimpotrivă, una plină de sens si tîlc, pe alocuri disimulat, despre viată si, mai presus de orice, despre dragoste. Chiar dacă, uneori, exercitiul autoflagelării poetice poate sugera nuante ceva mai crude: „«În fond si la urma urmelor / ce puteti face cu atîta fericire? / În rest, vă consider, / un poet cumsecade si-atît. / Numai atît, Domnule“». / Păcat!...“