De la urcarea lui Neagoe pe tronul Ţării Româneşti s-au împlinit anul acesta 500 de ani, iar canonizarea sa de Biserica noastră a avut loc în anul 2008, cu zi de prăznuire în 26 septembrie.

Desigur, nu se pune în articolul de faţă problema întoarcerii la organizarea statală a Ţărilor Române din a doua jumătate a mileniului trecut, ci de a vedea concepţia unui om de stat şi de cultură excepţional, chiar dacă medieval, vizavi de supuşii săi şi de conducătorul lor.

“Toată lumea stă înaintea lui Dumnezeu ca o picătură ce atârnă pe streaşină”, îl citează domnitorul Basarab pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Atunci când vrea să vorbească despre puterea conducătorului politic, Neagoe Basarab se întoarce la finitudinea condiţiei umane. Începe aşadar cu sfârşitul pământesc al omului, ca nu cumva domnul, stăpânitor vremelnic, să fie furat de măreţia pe care i-o conferă funcţia sa în stat. Iată ce îndeamnă în partea I a Învăţăturilor către fiul său Teodosie marele domnitor: “Câţi aveţi în mână cârmuire şi putere asupra oştenilor (supuşilor, n.n.) priviţi în morminte şi temeţi-vă de Dumnezeu şi vă cutremuraţi; (…) veniţi să vedeţi acolo – cel ce a fost odată împărat, vezi-l numai oase, vezi-i cumplita înfăţişare şi spune: Care este împărat? Care oştean? Care este domn? Sau care sărac? Care tânăr? Care bătrân? Care arap? Care frumos la înfăţişare? Oare nu vei spune: Nu sunt toate praf, nu sunt toate fum? Unde este omul cel plin de vise? Iată, este ţărână, căci tot ţărână a fost!”

Cine ignoră acest fapt şi se nevoieşte să dobândească peste măsură putere şi să adune avere multă şi-a pierdut mintea.

“Spre deosebire de Machiavelli care trăise în umbra principilor, scrie profesorul Dan Zamfirescu în studiul său dedicat lui Neagoe Basarab şi culturii româneşti din epoca Renaşterii, autorul Învăţăturilor către fiul Theodosie este Principele şi vorbeşte ca atare. Ceea ce impresionează la domnitorul român este, aşadar, arta cuceririi sufletelor. Grija pentru sufletul omului, pentru inima lui, pentru demnitatea lui ne uimeşte pe noi, cei de azi, şi ar trebui să dea de gândit celor ce conduc un popor: “Căci inima omenească este ca şi sticla; dacă se sfărâmă sticla, nimeni nu mai poate s-o dreagă”.”

Omul cu nevoile sale este centrul cugetării religioase, morale şi politice a domnului. Iar raportul acestuia cu Dumnezeu este astfel realizat încât nimic din credinţa creştină nu-i apare ca piedică în calea manifestării sale, ci dimpotrivă, legătura lui cu Dumnezeu exprimă mijlocul suprem al împlinirii omenităţii sale.

Ceea ce impresionează pe oricine parcurge Învăţăturile lui Neagoe Basarab – afirmă profesorul Zamfirescu – este credinţa în puterea pe care o conferă celui ce optează pentru ele: valorile creştine şi valorile etern-omeneşti: binele, dreptatea, adevărul, respectul pentru om şi demnitatea lui.

Pentru Neagoe Basarab, acestea nu sunt, cum vor deveni pentru lumea modernă, impedimente sau iluzii de care un politician “realist” nu trebuie să se împiedice: “Fătul meu, eu te voi învăţa de unde este înţelepciunea şi sfatul, şi toată tăria noastră care sunt în această lume: numai de la Unul Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, care a fost şi fiul Fecioarei. Că eu, fătul meu, când vreau să fac vreun lucru înţelept sau vreo vitejie, sau fie şi vreo supunere, întotdeauna cer să-mi fie întărire Dumnezeu şi preacurata lui Maică”.

Luând modelul împăratului Alexandru cel Mare, care i-a răspuns lui Aristotel că “prin trei lucruri a biruit lumea toată, întâi cu cuvântul adevărat, al doilea cu judecata dreaptă, al treilea cu mâna întinsă, căci n-a strâns avuţie, ci a miluit slugile şi oştenii”, domnitorul român adaugă şi credinţa în Hristos: “Din fire fiind creştini, se cuvine să îndeplinim aceste trei lucruri (enumerate mai sus, n.n.) şi încă să mai adăugaţi fapte bune, pe care le iubeşte Dumnezeu. Iar El va înălţa numele voastre cu slavă în viaţa aceasta, şi nu numai în viaţa aceasta, ci şi în împărăţia cerească va odihni sufletele voastre, împreună cu cei drepţi”.

Umanismului apusean pe care-l găsim în forma lui cea mai reprezentativă în operele lui Erasmus de Rotterdam şi Machiavelli, Neagoe Basarab nu-i opune – afirmă profesorul Zamfirescu –, ci-i juxtapune omenia românească în chip de valoare politică şi morală supremă. “Omul este ca şi porumbelul: unde află porumbelul hrană multă, acolo şi fuge. Aşa este şi omul: unde află un domn bun şi darnic, cu avuţie, acolo se adună oamenii să se hrănească. De aceea, te sfătuiesc fiul meu, mai întâi să nu uiţi niciodată frica lui Dumnezeu, pentru că frica lui Dumnezeu este mumă tuturor binefacerilor şi îndreptărilor.”

Echilibrul pe care ca domnitor e necesar să-l păstreze între cei conduşi dezvăluie cititorului Învăţăturilor lui Neagoe un caracter puternic, ferm, dar în acelaşi timp de o atenţie şi delicateţe pentru fiinţa umană, lucru pe care nu-l găsim nici la Erasmus de Rotterdam în opera Educaţia unui principe creştin.

“Şi pe tine te-a ales Dumnezeu – îi scrie Neagoe fiului său –, ca să te cunoască toţi că tu eşti ales de Dumnezeu să le fii lor stăpân şi păstor bun, ca să paşti turma lui Hristos fără părtinire. De aceea şi tu, dacă eşti vrednic, încă rânduieşte-ţi turma, ca să nu fie unii graşi, iar alţii să moară de foame, ci să măsori tuturor la fel, fiecăruia după lucrul său şi fiecăruia după cum îi este slujba, aşa să-i fie şi dulceaţa.”

Sfântul Neagoe Basarab a reuşit să definească – subliniază Dan Zamfirescu – pentru întâia oară omul politic român în ipostaza sa ideală, aşa cum se făurise în creuzetul unei frământate istorii, şi cum fusese întruchipat de câteva figuri monumentale ce deţinuseră prim planul scenei politice şi militare a Europei Centrale şi Sud-Estice Mircea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare.

Dintre acestea, ultima îi fusese contemporană lui Neagoe şi în lumina ei se născuse şi crescuse până la vârsta deplinei bărbăţii.

Dacă pentru omul antic morala şi politica nu se separau niciodată, între timp, lucrurile s-au mai schimbat. Concepţia occidentală, aşa cum apare la Machiavelli, în care politica este total separată de alte categorii, deoarece ea scapă moralei, s-a dovedit catastrofală. Avea să o consemneze şi Montesquieu în lucrarea sa, “Scrisorile persane”: “Suveranul, curtenii şi un mic număr de persoane particulare stăpânesc toate bogăţiile, în timp ce toţi ceilalţi gem, trăind într-o cumplită mizerie”. “Politica fără morală ne-a condus la dezastrele secolului al XX-lea. În consecinţă, legătura dintre morală şi politică va fi cheia secolului al XXI-lea”, scria filosoful şi jurnalistul francez Jean François Revel. De Augustin Păunoiu  - Ziarul Lumina