Despre problema delicată a legăturilor lui Nae Ionescu cu femeile şi a rostului lor în existenţa lui zbuciumată, am găsit informaţii foarte interesante în cartea lui Mircea Vulcănescu - Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut.
“Cel care n‐ar urmări, în viaţa lui, un fir călăuzitor al peregrinărei lui în căutarea feminităţii, ci ar vedea, în nestatornicia lui faţă de femei, reflexul unui rost vulgar, s‐ar înşela tot atât de mult cât s‐ar înşela şi acela care ar judeca legăturile lui cu treburile acestei lumi prin prisma căutării de arginţi.
În viaţa lui Nae Ionescu au fost, într‐adevăr ‐ în epoci şi cu titluri deosebite ‐, mai multe femei. După unele din ele şi‐a părăsit casa, pentru altele şi‐a frânt rosturi şi veleităţi. Nu este însă oare straniu faptul că, în toată această peregrinare, nu s‐a despărţit niciodată ‐ în chip legiuit ‐, de singura femeie care i‐a fost soţie, chiar dacă lumeşte n‐a mai vrut să ştie de ea?
Ce‐a căutat Profesorul în pasiunea lui efemeră pentru Ileana Baston? În flacăra lui arzătoare pentru Ştefania Zottoviceanu, în legătura lui spirituală şi curtenitoare cu Maruca Cantacuzino, în tovărăşia Elenei Popovici‐Lupa ori în pasiunea lui adâncă, de la urmă, pentru Cella Delavrancea?
Preludiu E stranie mărturisirea pe care mi‐o făcea odată, despre cea dintâi pasiune a lui. “Am iubit, măi, şi eu o fată, mult de tot, în tinereţe. Era frumoasă, cum mi se păruse că nu mai văzusem fată pân‐atunci. Şi am dorit‐o. Şi după mai multă sau mai puţină stăruinţă din partea mea, mi s‐a dat. Nu mai avusesem femeie pân‐atunci! Îţi închipui oare, ce‐am făcut atunci cu ea? Am petrecut o noapte albă. Noapte de care‐mi aduc aminte, ca acum, ca de cea mai mare biruinţă a mea spirituală! Am petrecut toată noaptea lângă ea, privind‐o cu adoraţie, destăinuindu‐mă şi pradă entuziasmului, fără să mă ating de ea. Pricepi tu asta?”
Dacă nu mă înşel, Eliade, care era de faţă când Nae Ionescu îmi povestea acest lucru ‐ prins de demonul literaturii ‐ a şi închipuit o nuvelă: Noapte albă! Ce va fi făcut adâncul acestei experienţe, pe care Nae Ionescu o povestea, între noi, băieţeşte? Legarea intuitivă a iubirii de alte rădăcini decât de pofta trupului, vedenia, prin iubire, ca în simbol, a frumuseţii cea dintâi sau bucuria de a răpi cununa‐nfrânării? N‐aş putea spune, hotărât. Oricum, episodul mărturisit de el, al primei lui dragoste, e vrednic să fie reţinut aci, ca piatră de început.
Fost‐a, pentru el, dragostea de aci un mijloc de depăşire a sa proprie şi femeia simbolul, chemarea şi nostalgia altei vieţi? Sau a fost numai un vecinic prilej de frământare, fără altă împlinire decât singurătatea conştiinţei propriei fiinţe, sentimentul zănatic al neputinţei dezlipirii de propriul său eu? Greu de răspuns. Fapt este că ecuaţia legăturilor lui feminine s‐a sfârşit, de mai multe ori, în naufragii sufleteşti, cărora nu toţi partenerii le‐au rezistat, până la urmă.
Despre legăturile lui cu Ştefania Zottoviceanu nu ştiu altceva decât că a fost atrasă de el ca un fluture de o flacără, în vecinătatea căreia a luat foc. A rămas pentru totdeauna orbită, ca de o lumină mare ‐ pe care numai mult mai târziu a izbutit s‐o fixeze în ceva ‐ însă i‐a ars aripile!
Fugă Dar cu Maruca Cantacuzino, care va fi fost temeiul legăturii lui spirituale? Nu am de la el nici o mărturisire despre ea. Dar, din cele ce am văzut şi am auzit, din amintirile pe care mi le‐a dat ea să le citesc şi din cele ce mi‐a spus Mircea Eliade, despre o convorbire pe care a avut‐o cu Nae Ionescu în hallul Hotelului Athenee Palace, îndată după ruptură, convorbire pe care, ajuns acasă, Eliade a notat‐o întocmai, aş putea încerca să reconstitui lucrurile.
Nae Ionescu o va fi iubit? Sau numai va fi încercat, în preajma ei, experienţa reînvierii genului de existenţă perimat, al filosofului de casă? Gravul Descartes, n‐a dansat, oare, pentru regina Christina? Faptul să‐l fi ispitit cumva pe Nae Ionescu? Cine ştie? Fapt e că nu se sfia să arate că trăieşte‐n umbra ei, datându‐şi, ca şi Voltaire, altădată, scrisorile, articolele, ostentativ, de la Schitul Goleşti, unde‐l adăpostea dânsa. La “Luminiş” ţi se arată încă, discret, scara de lemn învârtită în spirală, din turnul colţului de miazăzi al casei, pe unde urca, spre iatac, “Filosoful Nae”; aşa cum ţi se arată încă, la Vittenberg, zidul în care a rămas urma călimării pe care Luther a aruncat‐o‐n capul Diavolului ce venise să‐l ispitească.
Şi acum, după ce am citit amintirile Domniţei, îmi place să‐mi închipui, în aceeaşi odaie de la “Luminiş”, aşezată la picioarele marelui divan, perna pe care maestrul Enescu a văzut, într‐o seară Diavolul şezând turceşte, luând chipul lui Nae Ionescu şi încercând să‐l scoată din sărite.
Amintirea ei despre el? Luciferică! Tentaţia lui demonică, de a străpunge zăgazuri neîngăduite şi de a face lumină în întunerec, a fost fixată de ea, în scris, cu freamătul unei simţiri adânc femeieşti. Ceea ce impresionează mai mult în acest text este sentimentul dureros de compătimire al femeii, asistând neputincioasă la drama de autocombustiune şi de autoconsumare a fiinţei lui. Ce‐i va fi cerut? Absolutul? Şi ce‐i va fi lăsat? De când am cetit aceste însemnări şi am descoperit, pe zidurile Patriarhiei, că interpretarea aceasta luciferică a fiinţei Profesorului nu e o impresie singuratecă, stau pe gânduri: îi va fi lăsat şi ei, tulburarea asemănătoare aceleia care am văzut că a cuprins şi pe cealaltă inimă care s‐a apropiat de el?
Amintirile fixate de ea, mai târziu, sunt, desigur, un semn de regăsire, de fixare. A simţit oare nesaţul de absolut din el şi i‐a judecat influenţa nefastă? Cel puţin aşa judecă influenţa lui faţă de alţii. Ori, poate, femeia cugetată şi stăpână pe ea, s‐a reţinut ‐ ca arhanghelii tradiţiei bisericeşti ‐ la marginea prăpastiei? Lucru ciudat! Despre casa lui Nae Ionescu, despre care eu am scris că mi se pare că şi‐o clădise aidoma după sufletul lui, şi‐n care mie mi s‐a părut că am regăsit forma sufletului lui din urmă, Domniţa are o judecată aspră. O socoteşte fapta unui parvenit. Şi îi opune vremea fericită, în care ‐ cuc, zburat din cuibul propriu ‐ Nae Ionescu era numai o pasăre pe cracă!
În prefacerea aceasta a Profesorului nostru de până‐n 1925, în cel care a devenit Nae Ionescu după aceea, în această amplificare şi îmbogăţire de planuri a vieţii lui, Domniţa n‐a contribuit cu nimic? La rădăcina acestor veleităţi de “parvenire”, dac‐ar fi, nu stă oare tocmai influenţa ei? M‐am întrebat uneori! Un fapt e sigur. Din vremea legăturii lui cu ea, vin cele dintâi preocupări ale lui de eleganţă vestimentară, în lecţia lui de deschidere, din 1930, vorbind despre Moda în filosofie, Nae Ionescu se evocă pe sine, îmbrăcat ‐ ca şi acel Francis Bacon, curtean al reginei Elisabeta, pe care, de altfel, îl detesta ‐, în haine de catifea, cu pantaloni scurţi, ciorapi de mătase, pantofi cu copci, guler şi manşete de dantelă. “Nu că n‐ar fi mai frumos acest costum ‐ adaugă el, cu părere de rău ‐, dar nu se mai potriveşte îndeletnicirilor noastre de astăzi.” Aluziile lui la “Gică Christescu”, croitorul, în exemplele de judecăţi pe care le dă la cursul de logică, se înmulţesc. La ziar, îşi arată raglanul de lodden beige: “Măi, ce zici de ăsta?”… Încep să circule poveşti admirative despre hainele, despre cămăşile şi despre batistele lui! Comisarul Stan Ionescu îl fotografiază la Snagov, cu pantaloni “Prince de Galles”, pardesiu, şapcă.
Că nu aceasta va fi fost esenţialul influenţei Domniţei asupra lui, se poate. Dar că aristocraţia ei a avut asupra lui influenţa pe care o are întotdeauna asupra intelectualilor porniţi de pe alte trepte sociale (Am uitat oare legătura lui Balzac cu doamna de Castries?), este sigur. Fapt este că nepotul lui Niculae Ivaşcu din Bărăganul Brăilei îşi căuta, după 1928, prin Vălenii, de care‐l lega o rudă a lui, Apostol, ascendenţe boiereşti.
Încercarea de a retrăi, în 1933, un fel de viaţă dispărut cu secolul al XVIII‐lea, viaţa “filosofului de casă”, pe care au trăit‐o un Leibniz, un Descartes, un Voltaire, un Rousseau sau un Grimm, poate seduce îndeajuns pe un veşnic căutător de forme de trai, pentru a lămuri legătura lui cu Maruca Cantacuzino, aristocrata cu sufletul rămas tânăr, şi totdeauna exaltat ‐ deşi oarecum factice ‐, spre aristocraţia simţirii, a gândirii şi a expresiei artistice a vremii! Dar această curiozitate reciprocă a doi oameni, din două genuri diferite de existenţă, nu poate explica totul. Nu explică sentimentul dureros care se desprinde din amintirile ei, întunecarea ei vremelnică după ruptură, suferinţa pe care se zice că ar fi impus‐o Maestrului, silit să‐şi exercite degetele mâinii stângi pe o bucată de lemn, în baie, în vreme ce Domniţa, întinsă după paravan, nu mai voia să audă muzică şi nici să mai vadă lumină! Şi nu explică, mai ales, ceea ce s‐a petrecut în sufletul lui Nae Ionescu, la ruptură, pe care Mircea Eliade l‐a însemnat în termenii gravi ai eşecului unei aventuri spirituale, pe care Nae o asemăna, atunci, unui naufragiu?
Naufragiu din care Profesorul nu s‐a liniştit decât treptat, la mare, în cuterul pe care‐l cumpărase, şi‐n care străbătea acum Marea Balcicului în lung şi‐n lat, în tovărăşia Elenei Popovici‐Lupa, fata cu părul roşcat şi ochii de oţel, albaştri, care avea ceva din înfăţişarea aeriană şi tare a unei divinităţi germane. “Ştii că m‐am făcut marinar?”, mi‐a spus atunci Nae Ionescu. Începea, pentru el, vremea tribulaţiunilor politice din ultima perioadă a vieţii lui.
Menuet N‐am cunoscut decât prea puţin pe d‐na Popovici‐Lupa, ca pe toate femeile prietene ale lui Nae Ionescu, de altfel; dar ştiu că, în 1938, în vremea‐n care Profesorul era prigonit şi i se pusese‐n joc catedra, ea a venit la mine să‐mi ceară, împreună cu Titu Devechi, să mă ocup de publicarea cursurilor lui. De aceea, dintre prietenele lui Nae Ionescu, d‐na Popovici‐Lupa mi‐a rămas în amintire ca un înger păzitor. Fire streină de a lui, menită să‐l petreacă şi să‐l apere ca din altă lume. Vorbindu‐i, nu mă puteam opri să n‐o privesc pe sub ochi, cu interesul firesc pe care‐l stârneşte, unui discipol, o fiinţă preţuită de maestru, mai ales când aceasta a luat locul cuiva, care avea renumele Marucăi. Mă‐ntrebam: “Ce va fi având deosebit, femeia asta?” Mă impresiona, atunci, statornicia grijei sale pentru el, în contrast cu duritatea aspră a ochilor ei albaştri şi cu frăgezimea fiinţei sale.
Allegro şi final Mai târziu, am aflat că şi povestea Elenei Popovici‐Lupa se sfârşise. Alături de Profesor era acum Cella Delavrancea. De ea am auzit vorbindu‐se, cu oarecare teamă. O ştiam foarte deşteaptă, pianistă de mare talent, dar amestecată într‐o mulţime de evenimente ale vieţii de la Curte. Îmi aminteam mai ales rolul pe care i‐l atribuise mareşalul Averescu în memoriile lui în legătură cu relaţiile sale din timpul războiului, cu marea lui duşmană, regina Maria, cu care dânsa era prietenă.
N‐am desluşit, deci, de la început, sensul legăturilor ei cu Profesorul Nae Ionescu. Fără să vreau, le‐am socotit legate mai mult de politica lui, decât de vreun sentiment adânc!
Acum Profesorul devenise influent. Viaţa politică luase întorsături nebănuite. Îl socoteam, moralmente, răspunzător de multe lucruri tulburi petrecute în viaţa noastră publică de după 1932, de întorsătura machiavelică pe care o luaseră evenimentele interne de la venirea la putere a liberalilor: moartea lui Duca, a lui Vintilă Brătianu, exaltarea anumitor sentimente ale tineretului şi sterilizarea altor tendinţe politice ale lui, pe care eu le socoteam bune. Racoveanu, care era credincios lui Nae Ionescu în toate şi care nu admitea să pui la‐ndoială nimic din ce făcea, sau din ce avea la inimă acesta, se indigna împotriva mea, când mă auzea făcând rezerve faţă de unele atitudini ale lui.
A venit, apoi, pentru Profesor, perioada tribulaţiilor din ultimii ani ai domniei regelui Carol al II‐lea, apoi liberarea lui.
Ce a‐nsemnat influenţa Cellei Delavrancea în viaţa lui, în acest timp, am început a desluşi abia în 1940, când l‐am văzut la el în casă. Influenţa ei se revărsa aci din plin, din cadru: clavirul la mijloc, florile, pretutindenea; pe masă: bustul.
În casa omului acesta, aspru şi ne‐mpăcat, plutea acum o atmosferă de dulceaţă, de linişte, de lumină. Pereţii albi, florile risipite‐n glastră, clavirul din care aveai impresia că nu‐ncetase orice sunet, te făceau parcă s‐aştepţi să vezi ţâşnind un stol de rândunele. Numai biblioteca lui şi tabloul din perete păstraseră încăperii atmosfera gravă, de clarobscur, a vieţii lui de mai‐nainte.
Lângă masa lui de lucru, pe o etajeră, bustul femeii iubite domina atmosfera casei, transfigurat de Miliţa Petraşcu ‐ ca totdeauna, când pune drag în ce face ‐. Iar Nae Ionescu mă întreba, arătându‐l: “Frumos lucru! Nu?”
Să se fi împăcat oare Nae Ionescu cu sine şi cu viaţa? Să fi atins echilibrul lui definitiv, ultim? Să fi fost gata a muri? E ceea ce afirmă, în amintirile ei despre Nae Ionescu, privitoare la această vreme, Maruca Cantacuzino! Fără să vreau, mi‐am amintit impresia asemănătoare pe care mi‐o făcuse, de mult, un alt prieten neîmpăcat, cu puţin timp înainte să atingă marginile…
Am reintrat în casă în ziua morţii Profesorului. Deşi toate lucrurile erau la locul lor, casa părea acum dezacordată.
Etajera era goală. Bustul, ieşit din mâinile Miliţei, fusese spart şi aruncat afară‐n cioburi, de ciuda inconoclastă a surorii lui, care, ca toate surorile, refuzând să admită altceva din el, decât felul ei de a şi‐l închipui mare, încerca, Erynie răzbunătoare, să pună ordine în lucruri.
Pe patul din odaia de culcare, redevenită gravă‐n simplitatea ei austeră, zăcea acum, întins, trupul lui spart. Atmosfera amintea, straniu, Vestigiile lui Marcel Iancu… “Un şantier în care nu mai auzi ciocane. O schelă din care meşterul a plecat”…
Stolul de păsări pe care‐l aşteptai, în hall, să iasă din clavir, fugise parcă pe fereastră!
În uşe, trandafirie şi bălaie, în negru, dreaptă ca o remuşcare, ori ca o statuie grecească, cu cutele Minervii pe frunte, sta‐nmărmurită, biruindu‐şi plânsul, soţia lui Nae Ionescu, mama copiilor lui, revenită, în sfârşit, ca Solveig, din legenda lui Peer Gynt, la căpătâiul peregrinului, din care nu mai găsise decât trupul.
Aci, dincolo de pragurile vieţii lui, îşi relua locul, din care nu fusese, în fond, niciodată înlăturată, câtă vreme Nae Ionescu rămăsese în fapt, legiuit: vir unius uxoris. Locul ei! Locul ei, în această casă, clădită în afara ei, în care acum ajunsese stăpână, şi pe care înţelegea s‐o cârmuiască cu acelaşi spirit de cerbicie aprinsă cu care izbutise să facă, din copiii lui, “florile de băieţi” cu care Profesorul se mândrea la curs!
Dualitatea aceasta de planuri pe care o intuiam în prezenţa ei dădea, dintr‐o dată, casei, iarăşi un caracter grav, ca un fel de fugă contrapunctată, în care tema absenţei era cea familiară, iar aceea de faţă părea neobişnuită…
Instinctiv, m‐am apropiat de perete. Am căutat să‐mi întipăresc totul din odaie. M‐am uitat, atent, la buletinul din Perete şi la reţetele de doctorii care înregistraseră mersul boalei. Bănuiam ceva? “Nu e nimic”, mi‐a răspuns sora lui, aspru, voind parcă să‐mi risipească un gând care nu se formulase. “Totul s‐a petrecut normal. Un procuror a venit azi‐dimineaţă să ceară trupul pentru autopsie. Copiii l‐au refuzat, declarând că n‐au nici o bănuială.”
Gândul meu aluneca acum iarăşi la bustul spart, de afară. La aceea care fusese, până ieri, dacă nu stăpână aici, cel puţin stăpâna gândurilor lui până la urmă, pe care rânduiala lumii acuma o îndepărta de el. Plecase din casă odată cu sufletul lui. La starea lui, rămasă aci, ea nu mai avea nici o parte.
Îi simţeam totuşi fiinţa prezentă ‐ mai viu decât a tuturor celor de aci ‐ rătăcind imaterial, ca o‐ncordare, în jurul casei. Şi‐n prezenţa aceasta ‐ descoperită prin contrast ‐ desluşeam acum, bine, armonia, forţa care ţinuse legate, laolaltă, ca un suflet, toate lucrurile din această casă, care părea de acum că voiesc să plece, fiecare pe alt drum.
Şi, cu toate acestea, în prezenţa amară, concretă, a soţiei lui în casă, după moarte, aveam parcă dovada, potrivnică ‐ cel puţin pe planul rânduielilor lumeşti ‐, nici această “euforie” a lui de la sfârşit nu trebuie să fi fost starea lui cea de pe urmă. Oare nu ne zicea mereu Nae lonescu: “Mai lăsaţi‐o, măi, cu genialitatea. Pe lume trebuie să ai peceţi”… Şi aceste peceţi stăruiau acum, lângă trupul lui, mort, nedezlegate. Voi şti oare, vreodată, care e adevărul întreg? Voi şti, mai ales, dac‐a fost un adevăr întreg, sau numai un adevăr împărţit, ca toate? Sfiala mă împiedecă să smulg ceea ce mi se pare că rămâne taina unui suflet, din care ‐ vorba sf. Apostol Pavel ‐ nu putem vedea aci decât ca‐n cioburi de oglindă!”