Viata intima a lui Carol al 2-lea

Încă din primii ani de viaţă a fost învăţat de regele Carol I că între el şi toţi ceilalţi, inclusiv mama lui, exista o diferenţă de rang şi de responsabilităţi care îl obligă la un comportament distant, autoritar şi independent.

Caracterul prinţului moştenitor Carol a suferit în copilărie o influenţă nefastă din partea unor educatori prost aleşi de rege. Pornind de la ideea că guvernanta trebuie să fie urâtă pentru a nu-i produce copilului preocupări erotice, Carol I i-a adus pe o anumită doamnă Winter. Părea că principala misiune a acestei femei era aceea de a-l îndepărta pe prinţul moştenitor de mama sa. Curând, aceasta a observat că micului Carol i se interzisese să mai invoce numele mamei sale în rugăciuni şi că nu recunoştea decât autoritatea bunicului său, regele.

În perioada adolescenţei, lui Carol i s-a adus un preceptor elveţian ciudat, homosexual şi urmărit de idei socialiste. Acest individ a avut o influenţă decisivă, exact în perioada critică, asupra tânărului prinţ, umplându-i mintea, aşa cum spunea regina Maria, cu “îndoieli tulburătoare, mai ales în privinţa menirii lui de prinţ şi de oştean”. Prinţul Nicolae, fratele mai mic, insista în memoriile sale, pe ambele aspecte periculoase ale relaţiei dintre preceptor şi prinţul moştenitor: “Eram îngrijoraţi că Mohrlen l-ar putea iniţia în practica homosexualităţii; acesta a recunoscut, de altfel, că era tare tulburat când îl vedea pe Carol îngenunchiat pentru rugăciunea zilnică.”

Din această influenţă periculoasă, prinţul şi mai apoi regele Carol al II-lea va prelua ca atitudine un egocentrism pronunţat, punând înaintea oricărei obligaţii oficiale relaţiile sale intime, interesele băneşti, dorinţa de a trăi o viaţă de lux şi petreceri.

În urma scandalului declanşat de mama sa, Mohrlen a fost îndepărtat, dar numai în momentul în care şi regele Carol I a constatat că elveţianul era pur şi simplu un psihopat, cu manifestări evidente de dezechilibru mintal şi care lăsase urme în personalitatea copilului Carol, îndeosebi prin ura faţă de instituţiile statului. Proba a fost făcută de regele Carol I. Cu ocazia avansării micului prinţ la gradul de sergent, regele i-a cerut să îmbrace uniforma militară şi să intre în serviciul de gardă al palatului, pentru îndeplinirea misiunii de santinelă. Cu ţipete, plânsete şi bătai din picioare, sub pretextul că avea convingeri antimilitariste şi antimonarhiste, a refuzat să îmbrace uniforma.

În încercarea de a salva ceva din distrugerile psihice produse de acel individ, prinţul Carol a fost trimis la Potsdam şi încorporat într-o unitate militară de elită. Familiarizarea cu sistemul de autoritate prusac, precum şi impactul puternic pe care l-a avut în următorii ani asupra sa apariţia fascismului, au fost exact cei trebuia lui Carol pentru a-i întregi un caracter periculos pentru regimul democratic din România.

Ca bărbat şi prinţ moştenitor, Carol nu a ezitat să se implice în relaţii sentimentale cu diferite femei din protipendada românească, dar şi din lumea prostituatelor.

Se pare că prima legătură mai serioasă a fost cu Ella Filiti, pe care, spre deosebire de alte aventuri, după versiunea prinţului Nicolae, ar fi iubit-o sincer. Această dragoste atât de puternică excludea complicaţia matrimonială, în primul rând pentru că femeia nu împingea lucrurile spre acest deznodământ. Îndepărtarea ei brutală chiar în timpul războiului, pe motiv că-i afectează preocupările de comandă în cadrul Regimentului de cavalerie “Regina Elisabeta”, l-a convins că viaţa sa personală va fi mereu controlată de Casa Regală.

Carol a găsit repede puterea de a trece peste acest moment dificil, fiind preocupat de noua sa aventură,Ioana Valentina (Zizi) Lambrino. Războiul îi încurca idila, iar insisţentele generalului Averescu de a avea un comportament măcar decent îl aduceau la exasperare.

După toate probabilităţile, în iunie 1918, Carol şi-ar fi anunţat părinţii, în timpul unui bal, asupra intenţiei de a se căsători cu Zizi Lambrino. Anunţul nu a fost luat în serios. Dar câteva seri mai târziu, Carol o cere în căsătorie pe Zizi şi îi oferă inelul de logodnă.

La 21 iunie, cei doi corespondează pentru a perfecta formele legale ale căsătoriei. Ei consultă doi avocaţi, care îi asigură că o căsătorie între ei este perfect legală şi îi sfătuiesc să o celebreze în străinătate, într-o ţară de rit ortodox, pentru a evita deconspirarea prematură a actului.

Ţara aleasă a fost Rusia, iar oraşul era Odessa. Cum acesta se afla sub ocupaţie germană, Carol trebuia să facă trei lucruri riscante: să-şi părăsească unitatea în care era ofiţer, să treacă clandestin graniţa ţării şi să oficieze un act pe teritoriul inamicului. Le-a făcut pe toate!

Carol şi-a petrecut noaptea de 26 spre 27 august acasă la Zizi, apoi au plecat împreună spre graniţă. Carol s-a deghizat într-o uniformă de ofiţer rus. De la staţia Pârlita, fugarii au călătorit cu automobilul regal până la postul de frontieră Bender, apoi au trecut frontiera cu un alt automobil. Aici, Carol a fost imediat recunoscut de un ofiţer german. Acesta i-a condus la Cartierul general al trupelor germane, unde au fost întâmpinaţi cu curtoazie de generalul Zeider. Comandantul regiunii nu numai că le-a dat voie să-şi continue drumul până la Odessa, dar le-a şi reţinut camere la hotelul Bristol.

În ziua de 1/13 septembrie 1918, Carol şi Ioana Valentina Lambrino au fost căsătoriţi de către preotul Şaravski, în biserica Pokrovskaia din Odessa, în prezenţa unor martori avizaţi şi a reprezentantului consulatului român. A doua zi după căsătorie, Carol a telegrafiat tatălui său: “Telegramă. Iaşi. Regelui Ferdinand. Eu am luat în căsătorie pe Zizi Lambrino. Răspundeţi dacă eu pot să mă întorc cu ea sau trebuie să continui drumul către Franţa. Carol.”

După lungi discuţii contradictorii, Carol a fost convins de mama sa să se întoarcă în România. Aici îl aştepta o veste proastă. Consiliul militar a informat că acţiunea prinţului se numeşte dezertare şi este pedepsită de Codul Justiţiei Militare. Pentru a nu complica lucrurile, regele a hotărât, prin autoritatea ierarhică a lui Averescu, o pedeapsă de 75 de zile de arest la mănăstirea Horaiţa din Bicaz.

Pe fondul unor tentative repetate de a-i plasa prinţului alte femei – acţiune pe care nu a respins-o – , dar şi a unor insistente presiuni de a anula căsătoria, Carol cedează. La 21 ianuarie 1919, secţia a II-a a Tribunalului de Ilfov anulează căsătoria.

Încercând o altă soluţionare a gravei crize morale pe care Carol o provoca Tronului şi ţării, regele încearcă să-l trimită într-o misiune comercială în Japonia. Carol se automutilează, împuşcându-se în coapsă.

Tot în cursul lunii mai, Zizi Lambrino îl anunţă că a rămas însărcinată. Într-o scrisoare de răspuns, Carol nu lasă dubii asupra paternităţii: “N-aş putea admite niciodată ca acest copil să fie nelegitim şi, orice s-ar întâmpla, am să-l recunosc totdeauna.”

Pentru a potoli spiritele, în luna iunie, regina Maria acceptă să-i lase pe cei doi soţi să se retragă la moşia Mănăstirea, pe Dunăre. De aici, în foarte scurt timp, Carol îşi anunţă părinţii că este decis să plece în străinătate, unde să refacă actul căsătoriei, şi că este hotărât să renunţe la succesiune.

Reţinut sub pază la Bistriţa, Carol primeşte o scrisoare de la mama sa, care, de astă dată, nu-şi va cruţa fiul: “Ţi-ai renegat ţara, surorile şi fratele, tradiţiile şi datoria într-o vreme când, mai mult decât oricând în istorie, România avea nevoie de conducători. Când ţi-a venit mai bine, ai lăsat totul baltă, nesinchisindu-te de răul pe care îl făceai şi, sub înrâurirea altora, ai uneltit cu socialiştii, în speranţa că astfel îi slăbeşti tatălui tău poziţia.”

La 8 ianuarie 1920 s-a născut Carol Mircea Lambrino, fiul lui Carol şi al Ioanei Valentina. Pe actul de naştere numele tatălui a fost lăsat gol.

 Ca urmare a insistenţelor părinţilor săi, Carol pleacă la 21 februarie 1920 într-o călătorie în jurul lumii. Se va întoarce la sfârşitul lunii septembrie şi va accepta căsătoria cu o prinţesă de sânge, principesaElena a Greciei (27 februarie 1921). Opt luni mai târziu, la 25 octombrie 1921, se va naşte Mihai, ultimul rege al românilor.

În lumea de astăzi – în lumea sexului afişat, a erotismului şi a homosexualităţii protejate prin lege – ideea că Elena Lupescu şi Carol al II-lea se iubeau romantic şi frumos, nu mai este suficientă. Nimeni nu mai poate crede această versiune. Este greu de înlăturat argumentul că între ei doi exista un sentiment, dar mărturiile tot mai transparente apărute în ultimii ani aduc informaţii atât de puternice asupra felului în care în Elena Lupescu îl domina pe Carol, încât existenţa reală a unui sentiment al femeii pentru bărbatul ei este complet înăbuşită.

Fondul relaţiei acestui cuplu era cel dintre un bolnav şi sora lui medicală. Carol al II-lea suferea de priapism, dar acesta era un efect secundar al maladiei sale, un aspect accidental, eventual o consecinţă specifică a unei tulburări genetice. Priapismul, de altfel, nu este o boală sexuală sau venerică, ci una a sângelui. Carol, ca şi mama lui, regina Maria, ca şi alte rude apropiate, avea o dereglare genetică provenită din încrucişările seculare ale familiei nobile din care proveneau.

Tratamentul cunoscut în acea perioadă pentru priapism era extrem de dureros şi consta în înfigerea unor ace de seringă în penis şi în extragerea artificială a sângelui. Aşadar, Carol al II-lea avea o boală cumplită.

De regulă, prin neînţelegerea secretelor acestei maladii, dar şi prin fenomenul de trivializare a situaţiei de către partenerele ocazionale, care descriu în cercul lor social detaliile contactului sexual, producând astfel o răspândire prin zvon a informaţiilor intime, bolnavul îşi domina greu instinctele şi atitudinile, având absolută nevoie de îngrijire şi afecţiune.

În cazul regelui Carol, excapadele sale nocturne printre prostituatele Bucureştilor şi chiar contactele sexuale accidentale cu alte femei, nu implicau sentimentul, ci un fel de “tratament”. Răspândirea zvonului despre starea suveranului şi comentariile acide ale protipendadei aveau un efect psihologic direct asupra bolnavului, principalul simptom fiind acela al dilatării sentimentului de aversiune şi ură faţă de societate.

Cu Elena Lupescu era altceva: relaţia implica înţelegerea şi grija faţă de bolnav a partenerei. Atunci când boala devine cronică, efectul imediat şi cel mai dramatic este impotenţa. Un bărbat de natură libertină ca a lui Carol al II-lea, încă tânăr şi aflat în vârful puterii, este tentat de reacţiile psihicului către suprasolicitarea problematicii puterii. Impotenţa la o astfel de personalitate naşte în primul rând dorinţa de a ascunde adevărul, de a căuta mijloace de a dovedi contrariul – de aici legenda cu virilitatea sa excesivă – de a-şi dovedi virilitatea politică prin gestionarea autoritară şi violentă a puterii.

Elena Lupescu era o femeie foarte versată, cu un lung episod de prostituţie înainte să-l întâlnească pe Carol şi care a înţeles că, gestionând boala bărbatului, va gestiona şi puterea politică pe care o avea acesta.

Este greu de ştiut în ce stadiu al bolii a avut loc întâlnirea Carol-Lupescu (14 ianuarie sau 14 februarie 1925), dar putem folosi aparatul logic pentru a înţelege că fuga în străinătate din perioada 1925-1930, a limitat posibilităţile practice şi condiţiile morale ale excapadelor lui Carol, accentuând dependenţa de partenera Elena Lupescu. Astfel, exact în acea perioadă, cuplul s-a consolidat definitiv; numai în intimitatea unei perfecte înţelegeri psihice, bolnavul Carol îşi putea găsi echilibrul. În această ecuaţie, aspectul fizic al partenerei este lipsit de importanţă.

S-a comentat legenda în jurul frumuseţii Elenei Lupescu, dar, cu excepţia ochilor puşi bine în contrast de culoarea violentă a părului, restul nu putea pierde decât minţile unui bărbat cu handicap.Totuşi, nimeni nu o putea înlocui pe Elena Lupescu.

Născută în Iaşi, în 1899 – sau în 1897 –, Elena Lupescu era cunoscută ca o femeie de moravuri uşoare, cu clientelă de nivelul clasei medii. În 1925, Elena Lupescu se cuplase cu cineastul Tudor Posmantir, evreu din Brăila, care se ocupa cu jurnale de ştiri şi documentare la comandă, de efect propagandistic, dar conducea şi o mică afacere cu filme porno şi albume de plasament. Elena Lupescu pozase pentru un astfel de album, fotografiile sale nud fiind mai târziu recuperate din străinătate cu sume importante. Unul dintre clienţii lui Posmantir, din anii ’20, era chiar prinţul Carol, pe care îl însoţise în călătoria în jurul lumii şi căruia îi plasa în mod curent femei. Este de presupus că tehnica sexuală a femeii i-a atras atenţia lui Carol, găsindu-şi, astfel, o parteneră potrivită pentru excesele sale maladive.

Odată ce Elena Lupescu s-a infiltrat în inima lui Carol, a făcut toate eforturile ca să înţeleagă caracterul iubitului ei şi să se comporte după placul lui. A priceput curând că sub faţada virilităţii sale, Carol era cumplit de vulnerabil: un bărbat slab, nehotărât, imatur, care avea nevoie să fie consolat, alintat şi copleşit cu afecţiune. Mai ales Carol simţea nevoia să trăiască într-o ambianţă familiară, printre lucruri simple care îi lipseau în căminul oficial – mâncare neaoşă românească, glume piperate, fără perdea, muzică populară şi de jazz, prieteni români din popor, fără pretenţii, jocuri de cărţi şi plimbări în maşini rapide. După ce fusese ridiculizat pentru lipsa lui de rafinament, prinţul era flatat de atenţia ei admirativă şi protectoare, care îi tămăduia orgoliul rănit.

Legătura dintre ei a continuat şi s-a dovedit atât de puternică, încât doar moartea lui Carol i-a despărţit.

sursa: Alex Mihai Stoenescu – Istoria loviturilor de stat în România