Reprezentări ale acestui stindard se regăsesc pe o serie de monumente antice, precum Columna lui Traian (Roma, Italia), Monumentul de la Adamclisi (România) și Arcul lui Galerius (Salonic, Grecia).

Începând cu secolul al II-lea d.Hr., steagul de luptă dacic (o formă a sa fiind utilizată și de sarmați) va fi preluat de o serie de unități de cavalerie ale armatei romane și folosit o vreme îndelungată. Steagul era purtat de un militar ce purta numele de draconarius.

Ammianus Marcelinus, în Rerum gestarum, atunci când descrie intrarea lui Constantin cel Mare în Roma, povestește cum “s-au strâns în jurul draconilor, legați cu vârfurile aurite și ferecate în pietre străƒlucitoare ale sulițelor, umflați de un vânt mare și astfel șuierând că și stârniti de mânie, lăƒsând săƒ fluture în vânt cozile ample”.

Vom regăsi acest stindard de luptă în dotarea unor armate europene până în preajma secolelor IX-X. De pildă, o pictură medievală (în Psalterium Aureum) arată ostași din cavaleria franceză carolingiană aflați în marș, urmând un soldat care poartă un draco. Această pictură prezintă draconul colorat în…roșu, galben și albastru.

De asemenea, în lucrarea medievală L’Historie de Merlin, aparținând lui Robert de Boron, regele Arthur este reprezentat, într-o ilustrație a volumului, purtând draconul într-o confruntare cu inamicii. De altfel, în lumea britanică, draconul mai apare reprezentat și cu alte ocazii.

Spre exemplu, pe Tapiseria de la Bayeux, care reproduce bătălia de la Hastings din 1066, în cadrul scenei morții lui Harold, regele Angliei apare un dracon purtat de un draconar, în timp ce la Chester, în Anglia, a fost descoperită o stela funerară ce conține imaginea unui călăreț purtând un astfel de stindard. De Valentin Roman