Poemul anglo-saxon cunoscut sub numele de Bătălia de la Maldon oferă una dintre cele mai cunoscute mărturii privind desfăşurarea unei campanii militare împotriva vikingilor. Poemul prezintă în detaliu desfăşurarea luptei împotriva unei mari armate vikinge în apropierea oraşului Maldon (Essex), în august 991.

Atmosfera este una tensionată, conducătorul forţelor armate anglo-saxone, Ealdorman Byrhtnoth, comandându-le războinicilor să coboare de pe cai şi să se pregătească de luptă. Luptătorilor li se cere să-şi alinieze scuturile, în timp ce conducătorul lor se poziţionează în rând cu cei mai experimentaţi dintre aceştia. Fermitatea conducătorului se traduce prin episodul în care mesagerul armatei vikinge este întâmpinat de forţele anglo-saxone: acestuia i se comunică faptul că tributul cerut va fi plătit, însă nu sub forma monedelor de argint, ci prin intermediul suliţelor şi săbiilor.

Poemul descrie, apoi, brutalitatea şi ferocitatea luptei. Dacă scuturile de lemn ale unor războinici anglo-saxoni rezistă impactului cu topoarele vikinge, alţii, precum chiar Byrhtnoth, nu sunt cruţaţi. Copleşiţi, unii anglo-saxoni încearcă să fugă de pe câmpul de luptă; alţii, în schimb, sunt descrişi ca dorind să lupte până când ultimul dintre ei va fi înfrânt. Aceste imagini stereotipice sunt ilustrative pentru felul în care războiul a fost valorizat în poemele anglo-saxone. Având o puternică încărcătură evocativă, poemul Bătălia de la Maldon rămâne o sursă foarte utilă pentru înţelegerea atitudinilor şi aşteptărilor legate de război, în contextul violentelor campanii militare întreprinse de vikingi în Insulele Britanice la sfârşitul secolului al X-lea. Alături de alte surse, precum Cronica Anglo-Saxonă (secolele X-XI), se poate construi o imagine fidelă a tehnicilor şi strategiilor belice folosite împotriva armatelor vikinge.

Tot mai mulţi istorici şi arheologi recunosc faptul că pe suprafaţa regatului anglo-saxon Mercia au existat numeroase fortificaţii şi oraşe fortificate (denumite în epocă burhs) menite să opreasă valurile succesive de vikingi. Acest sistem de fortificaţii şi-a demonstrat eficacitatea mai ales pe teritoriul regatului Wessex. Aici, reţeaua deburhs fusese astfel construită încât niciun ţinut al regatului să nu se afle la o distanţă mai mare de o jumătate de zi de mers faţă de o fortificaţie. Cuplat cu organizarea unei armate mobile, acest fapt a dus la respingerea repetată a atacurilor organizate de mici bande de prădători vikingi. Acest sistem, însă, se va dovedi foarte costisitor de întreţinut, iar de-a lungul secolului al X-lea, multe dintre fortificaţii au fost abandonate. În acelaşi timp, oraşele încep să-şi piardă din fortificaţii datorită creşterii natalităţii şi dezvoltării comerţului care vor determina extinderea lor spaţială. Cu toate acestea, odată cu reluarea atacurilor vikinge la cumpăna secolelor X-XI, oraşele anglo-saxone continuă să joace un rol important în apărarea regatului englez, chiar dacă acestea nu mai erau integrate într-un sistem complex de fortificaţii.

Se poate pune întrebarea: de ce anglo-saxonii au ales mai mereu să respingă atacurile vikinge şi nu să atace ţinutul originar al acestora? Este cunoscut faptul că vasele anglo-saxone aveau un nivel tehnologic avansat pentru epocă, iar armatele regatelor erau foarte bine organizate. Deşi din punct de vedere strategic regatele anglo-saxone par a fi avut avantaje importante, totuşi le lipsea un esenţial: centralizarea politică. În epoca vikingă, regatele din Insulele Britanice nu erau unite într-un singur stat centralizat. Însă nici vikingii nu erau uniţi: de cele mai multe ori, armatele vikinge se coalizau temporar pentru atingerea unui obiectiv comun (asedierea şi cucerirea unei cetăţi, invadarea unui teritoriu). În acest sens, armatele vikinge care campau în teritoriile invadate (pe durata iernii sau pentru perioade mai lungi de timp), ele deveneau vulnerabile în faţa atacurilor convenţionale ale armatelor anglo-saxone.

Bătăliile dintre anglo-saxoni şi vikingi erau adesea de scurtă durată şi implicau un număr redus de combatanţi. În secolul al IX-lea, luptele numărau câteva sute de participanţi. Abia celebra Bătălie de la Hastings din 1066 a implicat câteva mii de luptători, pe parcursul unei zile întregi de lupte. Desfăşurarea unei lupte urma un set aproape ritualizat de practici. Dintre acestea, interesantă este practica prin luptătorii descălecau pentru a lupta corp la corp. Descălecarea transmitea adversarului un mesaj sfidător: retragerea nu era încuviinţată, iar lupta se va da până la moarte. Lupta călare a fost şi ea des întâlnită, mai ales într-o epocă istorică în care statutul războinicului era afişat şi menţinut prin afişarea armurii şi a podoabelor cu care era decorat calul. Spaţiul dintre două armate în care se găseau cadravele luptătorilor ucişi acţiona ca o zonă-tampon; aici, cei mai curajoşi dintre războinici se aventurau pentru a recupera armura şi armele celui căzut, expunându-se astfel atacurilor concentrate ale arcaşilor şi aruncătorilor de suliţe inamici.

Atunci când războiul nu reuşea să ducă la respingerea atacurilor vikinge, anglo-saxonii recurgeau la plata unui tribut. Plata unui tribut în bani (danegeld) era percepută ca dovada umilinţei supreme de către anglo-saxoni, fapt resimţit deosebit de acut în timpul regelui Æthelred cel Şovăielnic (978-1016). Alte taxe (geld) nu reprezentau doar garanţia că vikingii nu vor ataca teritoriile anglo-saxone: aceastea erau o formă de a asigura protecţia regatelor, prin angajarea de războinici vikingi în serviciul armatelor regale. Astfel, integritatea teritorială a regatelor anglo-saxone a fost menţinută până la invazia normandă din 1066. De Vlad Mihaila –Historia