↧
Bancuri.....
↧
BZN
↧
↧
Israel
Israelul este hotarat sa reziste invaziei musulmane
Pe 16 decembrie 2013 au fost în jur de 200. Pe 28 decembrie au fost câteva mii. Duminică, 5 ianuarie 2014, pe străzile Tel Aviv-ului, 30.000 de refugiați clandestini, jumătate din cei 60.000 de negri musulmani proveniți din Sudan și Eritreea, intrați ilegal în ultimii ani pe teritoriul Israelului, au strigat: „Suntem cu toții refugiați. Da libertății, Nu închisorii!”. Susținuți de activiști și ONG-uri de stânga, precum și de antreprenori din industria hotelieră, imigranții ilegali veniți din Africa au cerut abrogarea legii ce prevede eradicarea imigrației clandestine, intrată în vigoare pe 10 decembrie, și au solicitat totodată guvernului israelian să-i trateze „ca pe niște ființe umane”. Este de la sine înțeles că nu s-au gândit vreodată să ridice această pretenție și în fața guvernelor din țările de proveniență.De data aceasta, clandestinii nu au strigat și nu au afișat pancarte cu sloganul „Nu granițelor. Nu națiunilor”, așa cum s-a întâmplat în aprilie 2013, în capitala fostei „Fortăreţe Europa”, la Bruxelles. Atunci, pentru a le îndeparta starea de anxietate și coșmarurile cauzate de intrarea ilegală pe un teritoriu străin, parlamentari europeni, organizații civice și experți s-au alăturat imigranților ilegale pentru a le apăra „drepturile și libertățile fundamentale”.
Uimitor nu este că după ce au sfărâmat „lanțurile” colonialismului – adică după ce au scăpat de cei care le-au construit drumuri, poduri, căi ferate, școli și spitale, și i-au împiedicat să se mai măcelărească între ei, sau să moară de boli și de foame -, „dezrobiții” fug acum de dictaturile, persecuțiile, războaiele civile între triburi și clanuri, și genocidurile din țările lor independente de peste jumătate de secol. Uimitor nu este nici faptul că năvălesc în țările foștilor stăpâni colonialiști, cerându-le acestora să le asigure un trai mai bun, libertate și apărarea drepturilor.
Nu, uimitor este cât de puțini sunt cei care mai au curajul să remarce public acest lucru.
Din fericire pentru cetățenii săi, Israelul nu este o țară din Uniune Socialistă Europeană, așa că „bieții” clandestini se mulțumesc doar cu trecerea ilegală a granițelor, nemaiavând curajul, după aceea, să mai ceară și desființarea lor.
Preocupat de respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor propriului stat și nu de asigurarea unui somn liniștit, pe banii contribuabililor, pentru cei care-l invadează, primul ministru, Benyamin Netaniahu, a putut declara în 2012, înainte de a decide construirea la granița cu Egiptul a unui „zid electronic” lung de 230 de kilometri al cărui scop era acela de a opri invazia africană: „Problema celor care se infiltrează ilegal prin sud constituie o amenințare pentru caracterul evreiesc și democratic al Statului Israel.”
Construcția „barierei electronice” a fost terminată în 2013, imigrația ilegală fiind astfel oprită. Acțiunea a fost completată de legea votată de către Knesset, Parlamentul din Israel cu o majoritate de două treimi, pe 10 decembrie. Legea prevede internarea imigranților ilegali africani în centre de detenție „deschise” sau „închise”, până la repatrierea lor.
Cu ocazia votului, deputatul Tamar Zandberg, de la partidul Meretz (de stânga), a întrebat ironic: „Intenționați să-l plasați pe Nelson Mandela într-un centru de detenție „deschis” sau „închis?”. Dacă și-ar fi întrebat colegii parlamentari despre intenția de a o plasa într-un centru de detenție pe Cecile Kyenge, fostă imigrantă clandestină provenită din Congo, ajunsă ministru în guvernul italian, Zandberg ar fi dat dovadă de o surprinzătoare manifestare de spirit retoric. Întrucât Nelson Mandela, deși negru și african, nu a fost nici musulman, nici imigrant ilegal în Israel sau altă țară, Zandberg s-a limitat a fi un simplu idiot util.
În Marea Britanie, astfel de „inteligențe”, cu putere de decizie în ultimile decenii, au făcut ca peste 600.000 de englezi albi să fie obligați să-și părăsească în doar zece ani, sub presiunea masei de imigranți, cartierele sau localitățile de baștină, și să se mute în enclave monoetnice sau chiar în alte țări.
Musulmani pașnici din Marea Britanie.
Procesul continuă nestingherit. Încă 12 milioane de imigranți se vor alătura celor deja existenți, astfel încât Marea Britanie va avea la jumătatea secolulului al 21-lea, dacă se păstrează ritmul schimbărilor, peste 30 de milioane de locuitori proveniți din imigrație.
Dar Israelul nu-și poate permite, datorită suprafeței foarte mici și densității mari a populației, să se lase invadat de jumătate din continentul african și nici să permită ca Tel Aviv-ul să devină oraș musulman. Nu-și permite nici să ajungă în situația Franței, care cheltuiește peste un miliard de euro anual numai pentru îngrijirea medicală a celor peste 250.000 de clandestini. De altfel, suma reprezintă doar o fracție din prețul (84 miliarde euro) pe care francezii îl platesc anual, conform raportului Posokow, pentru a asigura reușita invaziei extra-europene.
Dacă „Fortăreața Europa” s-a predat fără să tragă măcar un foc de arme, la Tel Aviv, după manifestația clandestinilor, ministrul de interne, Gideon Saar, a declarat cu fermitate: „Lacrimile vărsate de propietarii de restaurante pe farfuriile murdare care se acumulează în chiuvetă nu fac politica Israelului. Este responsabilitatea noastră, și nu a organizațiilor pentru apărarea drepturilor omului sau a tribunalelor, de a apăra granițele țării”. Deputatul Miri Regev a spus, reflectând poziția unei majorități a israelienilor: „Aici nu este anarhie. În cele din urmă riscăm ca aceste persoane să preia controlul asupra țării. Nu suntem gata să primim 100.000 de infiltrați musulmani.”
Progresismul lacrimogen al ONG-urilor ce compun „coloana a cincea” din Israel a fost nevoit să bată în retragere. În consecință, cotidianul Le Monde s-a simțit nevoit să scrie că „legea israeliană este ca un monstru rece”.
Progresismul lacrimogen al ONG-urilor ce compun „coloana a cincea” din Israel a fost nevoit să bată în retragere. În consecință, cotidianul Le Monde s-a simțit nevoit să scrie că „legea israeliană este ca un monstru rece”.
Da, legea din 10 decembrie este, poate, „un monstru rece” pentru cei care forțează frontiera Israelului, dar este un apărător de nădejde al identității unui popor ce refuză să fie invadat și înlocuit printr-o imigrație dezlănțuită și distrugerea echilibrului demografic. Această lege, poate imperfectă, va continua să își facă efectul, în ciuda trompetelor Stângii internaționale.
Imigranții ilegali nu vor primi dreptul la muncă și vor fi cazați pe timpul nopții în centre de detenție deschise, unde vor avea obligativitatea să facă prezența de trei ori pe zi. Clandestinii care au încălcat legile și nu au respectat regulile „centrelor deschise”vor fi transferați în „centrele închise”, unde vor putea fi deținuți un an de zile fără a fi judecați. Ei vor putea părăsi oricând aceste centre dacă acceptă să se întoarcă în țările lor.
Hotărât să nu urmeze modelul multicultural european, Israelul constituie un precedent periculos pentru cei care au ales să îndepărteze orice barieră din fața invaziei islamice. Despre aceștia din urmă, Viktor Orban, mult-criticatul premier al Ungariei, spunea într-un discurs ținut la Chatam House:
„Ceea ce se întâmplă astăzi în Europa este un atac deschis, roșu-verde, contra valorilor tradiționale, contra Bisericii, contra familiei, contra națiunii. Pentru a salva Europa este nevoie de politici familiale curajoase și nu de politici imigraționiste.”
Din această cauză internaționalistă, „reflectoarele” presei mondiale sunt ațintite zilnic asupra micuțului stat, singura democrație din Orientul Mijlociu, care pune, culmea, în pericol „valorile primordiale simbolizate de lupta pentru egalitate și combaterea rasismului”.
În timp ce Israelul este pus la stâlpul infamiei pentru că se apără, „opoziția democrată” din Siria își continuă nestingherită implementarea originalei „democrații islamiste” printr-un program, scrupulos respectat, de execuții, decapitări și biciuirii publice.
Democrația islamică s-a aruncat asupra Siriei.
În Iran, noua „conducere reformistă” urmează cu consecvență programul de înarmare nucleară al vechii conduceri fundamentaliste, iar Arabia Saudită, care are o suprafață de o sută de ori mai mare decât Israelul, hotărește, fără că nimeni să o acuze de rasism și încalcarea drepturilor omului, să expulzeze în regim de urgență 1.000.000 de imigranți clandestini.
În Egipt, preferații președintelui Obama, Frații Musulmani, se dedau în continuare la atacuri teroriste sângeroase ce au ca țintă instituțiile statului și minoritatea creștină, în timp ce, în Israel, un terorist palestinian încearcă să decapiteze o fetița evreică de 9 ani. Mai este nevoie să ne imaginăm intensitatea urletului mediatic internațional care s-ar fi declanșat dacă un soldat israelian ar fi încercat să aplice același „tratament” unui copil palestinian?
Toate acestea se întâmplă într-un minunat clar-obscur informațional și într-o cvasi totală tăcere mediatică.
În așteptarea decernării premiului Nobel pentru „cea mai inutilă organizație mondială”, Organizația Națiunilor Unite critică, condamnă, denunță și stigmatizează politica Israelului în Gaza, Iudeea și Samaria, și cere ca locuitorii israelieni ai platoului Golan să devină cetățeni sirieni. Astfel ei vor liberi să moară în războiul civil ce distruge țara vecină.
21 de rezoluții contra Israelului – unicul stat apartheid (!) care mai există pe Pâmânt, acum că Africa de Sud a devenit un paradis multicultural – au fost scoase pe bandă rulantă numai anul trecut. Probabil că a 22-a rezoluție, cea care condamnă Israelul că încalcă drepturile omului deoarece nu se lasă invadat și colonizat, este deja pregatită. În pauze, pentru a se mai relaxa, ONU alege în Consiliul pentru Drepturile Omului: Rusia, Cuba, China și Arabia Saudită. Și de ce nu? Doar pe 10 decembrie 2012 a fost aleasă vicepreședinte al acestui „înalt for” însăși Mauritania sclavagistă.
Într-o lume în care noțiuni ca „popor”, „credință”, „patrie” și „identitate națională” sunt privite ca niște ruine în umbra cărora emancipații de azi își fac nevoile, Israelul, asemenea unui bastion inexpugnabil, rezistă. Poate și pentru faptul că, spre deosebire de alții, nu-și permite luxul să piardă vreo luptă. Așa cum spunea unul dintre marii săi oameni, „dacă vreodată Israelul va pierde un război, singurul lucru pe care îl va face ONU, va fi să păstreze un minut de tăcere”. De Bogdan Calehari – In linie dreapta
↧
Azi se implinesc 3 ani de la moartea lui Cristian Paturca(1964-18 ian.2011)
↧
Al 3-lea ochi
Fluorul va impiedica sa va deschideti cel de-al treilea ochi! Alimentele cu ajutorul carora puteti sa va decalcifiati cel de-al treilea ochi!
Glanda pineala este o mica parte a sistemului nostru endocrin; aceasta glanda produce melatonina, un antioxidant puternic care previne lezarea moleculelor de ADN de catre anumiti carcinogeni, stopand mecanismul prin care acestia provoaca cancer. A nu se uita ca suplimente de melatonina se administreaza pacientilor cu tulburari de ritm circadian, tulburari de invatare sau memorare, maladia Alzheimer, neoplazii, obezitate etc.
Din punct de vedere spiritual, glanda pineala este mai mult decat responsabila pentru dezvoltarea fizica sanatoasa. Ea reprezinta una dintre cele mai importante instrumente spirituale, putand fi folosita pentru trezirea celui de-al treilea ochi fizic. De obicei, glanda pineala este simbolizata ca un con de pin, iar acest lucru este extrem de important, intrucat cuprinde o secventa Fibonacci, care incorporeaza in ea o geometrie sacra. E posibil ca glanda pineala sa fi avut marimea unui con de pin in trecut, in creierele oamenilor, acest lucru explicand de ce craniile egiptene antice erau atat de alungite. Aceste tipuri de cranii nu au fost gasite doar in Egipt, dar, de asemenea, si in locuri cum ar fi Peru si Tibet, toate aceste culturi antice fiind cufundate in spiritualitate.
Atunci cand oamenii consuma cu fluor prin folosirea pastei de dinti, precum si a altor alimente, glanda pineala devine treptat calcificata. O glanda pineala calcificata va tine inchis cel de-al treilea ochi si va limita capacitatea de a vedea cu adevarat realitatea din jur. Acesta este principalul motiv pentru care fluorul a fost introdus in consumul public in secolul al XX-lea; pentru ca oamenii sa nu vada realitatea, sa nu fie in masura sa gandeasca independent si sa devina asemenea turmelor de oi.
Glanda pineala are una dintre cele mai ridicate niveluri de fluor din organism; aceasta glanda atrage fluor, deoarece este un tesut care are capacitatea de a pietrifica, atragand un volum mare din fluxul de sange. Acesta este modul prin care fluorul ramane in aceasta glanda.
Ce-am putea face atunci? Sa ne decalcifiem glanda pineala. Iata alimentele care sa ajute la decalcifierea glandei dvs. pineale:
- ulei de peste;
- cacao brut;
- acid citric;
- usturoi;
- otet de mere;
- ulei si extract de oregano;
- vitamina K1/K2;
- melatonina;
- iod;
- apa distilata (sau apa pura filtrata cu lamaie);
- magneziu.
- ulei de peste;
- cacao brut;
- acid citric;
- usturoi;
- otet de mere;
- ulei si extract de oregano;
- vitamina K1/K2;
- melatonina;
- iod;
- apa distilata (sau apa pura filtrata cu lamaie);
- magneziu.
Nu uitati: prin decalcifierea glandei pineale, puteti sa va activati cel de-al treilea ochi!
lovendal.ro
lovendal.ro
↧
↧
Refuz, rezist ....
↧
:)
↧
Ingrid si Roberto
Ingrid şi Roberto, cei doi copii ai lui Sandu Neagu, sunt obligaţi de mama lor să cerşească pentru a supravieţui
ARTICOL POSTAT DE: George Mitu Twitter
Sandu Neagu, fost mare fotbalist al Rapidului şi al echipei naţionale, s-a stins în aprilie 2010, în urma unui stop cardiorespirator. El a lăsat în urmă o soţie şi doi copii, iar situaţia acestora e dramatică. Pentru a avea ce să mănânce, Ingrid (11 ani) şi Roberto (9 ani) au ajuns să cerşească!
Foştii rapidişti îi mai ajută cu bani
Mircea Lucescu le-a cumpărat o casă într-o localitate din judeţul Argeş, însă Sandu Neagu a refuzat să se mute acolo, pe motiv că respectiva locuinţă se afla într-o avansată stare de degradare. Dinu Gheorghe le-a închiriat un apartament în Bucureşti, iar Dani Coman, Cristi Săpunaru şi George Copos le-au dat bani. Galeria Rapidului s-a mobilizat şi ea şi a plătit înmormântarea lui Sandu Neagu, inclusiv locul de veci.
Mai mult: http://www.libertatea.ro/detalii/articol/ingrid-si-roberto-cei-doi-copii-ai-lui-sandu-neagu-sunt-obligati-de-mama-lor-sa-cerseasca-pentru-a-supravietui-478902.html#ixzz2qpdv1KP
↧
Romanii din Serbia
Romanii din Serbia: “Romania a devenit dupa aderarea la UE si NATO o colonie docila si o vaca de muls”
Ne-am decis să facem un interviu cu Alexandru Balan Belgradeanu, român din Serbia, vice-președinte al Mișcării Democrate a Românilor în Serbia.NSS: Alexander, după cum știm, te-ai născut în Belgrad și într-un fel, s-ar putea considera ca ești şi un sârb. În plus, eşti implicat activ în politică și nu numai în lupta pentru drepturile românilor, dar și pentru drepturile sârbilor din Serbia. Ne-aţi putea spune câteva cuvinte despre partidul al cărui membru sunteţi, despre poziţia sa faţă de Uniunea Europeană, NATO și integrarea în spaţiul occidental.
A.B: Ai dreptate. M-am născut în Belgrad, sunt cetățean sârb și spun mereu acest lucru cu mândrie. De asemenea, eu sunt de origine etnică român, din Banatul Sârbesc, faţă de care am, de asemenea, o deosebită mândrie. În prezent, sunt vicepreședinte al Mișcării Democratice a Românilor din Serbia (MDRS). Cea mai mare parte a membrilor mişcării sunt români din Banat și Timoc. MDRS-ul este probabil singurul partid minoritar din Serbia care nu este adeptul integrării în structurile euroatlantice şi nici a aderării Serbiei la UE
De-a lungul anilor, am văzut cât „bine” a adus integrarea patriei noatre, României, în această Uniune masonica și nu am dori să vedem ca aceleași lucru să se întâmple în țara în care trăim și pe care o respectăm.
Nu mai este un secret, pentru nimeni că România a devenit, după aderarea la UE și NATO o colonie docilă și o vacă de muls pentru cei care se află la putere în Occident. Ei tratează toate popoarele din Balcani ca pe niște sclavi și forță de muncă ieftină. Scopul lor este să distrugă identităţile naţionale, băncile şi fabricile noastre, vor să acaparareze pămantului arabil şi să instrăineze resursele naturale. Pentru ei, noi nu suntem decât o piaţă de desfacere şi sursă de forţă de muncă ieftină.
NSS: După cum se știe, relațiile dintre cele două popoare au fost întotdeauna satisfăcătoare, bune și se poate spune că sârbii, în afara de greci, în Balcani s-ar putea baza întotdeauna pe poporul român și România.
A.B: Acest lucru este confirmat de faptul că Banatul sârbesc a rămas la momentul ocupației germane în componența Serbiei, deşi Hitler a propus acest teritoriu lui Ion Antonescu. Pentru sârbi, acest moment este încă o dovadă de prietenie între cele două popoare în cele mai dificile momente.
O răcire a relațiilor a venit după 1945. Atunci când ne-am trezit în două blocuri politice și militare diferite, fără voința noastră, nu numai sârbii din România, dar și românii din Serbia au fost despărțiți de rudele lor, prieteni și țară. Granițele au fost închise, podurile distruse, punctele de trecere a frontierei închise. Au fost ridicate turnuri de veghe pe toate segmente ale frontierei, au fost săpate șanțuri adânci, patrularea frontierei se făcea de către trupe înarmate până în dinţi.
Practic, am primit ceea ce n-am avut până atunci niciodată: o situație care a devenit mai rea decât cea din timpul celui de-al doilea război mondial. Oamenii care au încercat să treacă ilegal frontiera, fie sârbi sau români, au fost pedepsiți crunt prin bătaie, arest sau lichidare fizică. Prin urmare, acum aveți o mulțime de români în Banatul sârbesc, care nu-şi pot recupera terenule agricole rămase în România după împărțirea Banatului. Avem rude despărțite de câțiva kilometri, unii au rămas în România, iar alții în Serbia.
NSS: Ați menționat perioada disputelor comuniste … Puteți să spuneți ceva în legătură cu destrămarea Iugoslaviei? Cum au privit românii acest act? Cum l-ai perceput personal?
AB: Suntem un popor minoritar aici care a iubit și respectat țara în care a trăit -Iugoslavia.
În Iugoslavia noi cei din Banat am avut drepturi depline și am fost tratați egal, ca și celalate popoare și minorități. În consecință, așa cum am fost pentru unitatea Iugoslaviei, așa suntem astăzi pentru unitatea Serbiei.
Cu toate acestea, a-și dori să subliniez faptul că printre românii din Banatul Sârbesc au fost din cei care erau împotriva Iugoslaviei. Aceștea au fost vechii Legionari de-a lui Codreanu, printre care a fost și bunicul meu, pe care după război, autoritățile comuniste l-au hărțuit, l-au lipsit de pământuri și vite. Din cauza rezistenței împotriva colectivizării forțate, a fost arestat și închis într-un subsol plin cu apă rece, după care s-a îmbolnăvit și a murit. Aceștii oameni au crezut că comunismul trebuie să dispară și că consecințele lui sunt catastrofale… Majoritatea românilor admiră curajul sârbilor, curajul și devotamentul lor în lupta cu forțele, sioniste străine. Eu cred în unirea tuturor românilor, dar și a tuturor sârbilor într-un stat național unit. Acest lucru este încă posibil.
Astăzi sârbii ar trebui să lucreze la ceea ca Republica Serbia, Republica Srpska, Muntenegru și Nordul provinciei Kosovo să se aproprie tot mai mult, să se creeze condiții pentru acțiuni unioniste în viitor. Unirea, care este în esență susținută și depinde mult de o apropiere față de Rusia .
Acest lucru este valabil și pentru România, care are teritorii amputate precum Moldova de Est (Basarabia), Bucovina de Nord, Bugeacul (teritorii anexat de catre Ucraina cu sprijinul lui Stalina în 1945). Acest lucru nu este posibil sub auspiciile UE și NATO.
Este o sarcină dificilă chiar și pentru un stat național puternic, nu mai zic pentru cei slabi. UE doreste așa-numitele euroregiuni semiindependente, nu țări naționale, unite și puternice.
Dar sper că Serbia și România să fie ceea ce au fost, ca pe timpurile lui Ştefan cel Mare sau a lui Dușan cel Puternic.
N.S.S: Există unele paralele între Kosovo, Republica Sârbă și Muntenegru, precum între Republica Moldova și imaginativa republică ungurească “Carpathia”(Ardealul)?
AB: Da, desigur. Totul face parte din același proiect de dizolvarea a națiunilor noastre. Aşa cum pe toţi sârbii patrioți îi doare problema teritoriilor înstrăinate, în special Kosovo, Muntenegru și Republica Sârbă, tot așa pe noi ne-a durut pierderea Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Bugeacului, dar şi Dobrogei de Sud, pe care bulgarii au anexat-o în 1939, după pactul criminal Ribbentrop-Molotov .
În special, când vorbim de problema unificării României și Basarabiei, trebuie să amintesc că o majoritate zdrobitoare, peste 90% de românii din România sunt pentru unire, dar obstacole majore pentru ca acest vis să se îndeplinească sunt politicienii corupți de pe ambele maluri ale Prutului, dar și Bruxellesul, desigur.
NSS: De multe ori se speculează public în Serbia cu privire la posibila recunoaștere a “independenței” provinciei Kosovo și Metohija de către România. Poate România să recunoască într-adevăr Kosovo?
A.B.: În timp ce președintele Traian Băsescu este la putere nu există nici o șansă ca România să recunoască Kosovo. El a accentuat acest lucru în timpul numeroaselor vizite în Serbia, la întâlnirile cu conducerea Serbiei, dar și în conversațiile de zi cu zi, cu noi – reprezentanți ai românilor din Serbia.
Băsescu este un mare prieten al poporului sârb și nu ar trebui să se îndoiască nimeni că nu-i așa. Noul prim-ministru Ponta este diferit, închinat Occidentului. Astfel, după 2015 din păcate, totul este posibil.
NSS: Există în zona Balcanilor loc pentru o geopolitică comună? Se poate crea o alianță geopolitică autentică în Balcani, care ar căuta în primul rând crearea unui bloc comun, pentru început, prin legături culturale și economice și mai târziu, politice și militare între popoarele ortodoxe din Balcani?
A.B. : Da, cred că da. Ideea este veche, a avut de asemenea, faza ei comunistă, dar este încă foarte interesantă și atractivă și cred că ceva de genul acesta ar fi un lucru bun pentru toate popoarele din Balcani.
Noi ar trebui să fim conștienți de faptul că suntem în primul rând, frați creștini ortodocși, că a avem valori commune și suntem diferiți de catolici și protestanții din Europa de Vest.
Noi nu dăm Ortodoxia noastră pe nimic în lume, în timp ce occidentalii renunță la credința lor foarte ușor și devin atei, ori trec la alte credințe, în special la islam.
Un fel de Uniune Balcanică a țărilor cu aceiași credinţă și valori culturale apropiate ar fi un pas pozitiv, ar fi un fel de zid impotrva islamului care ne invadează din Asia şi Africa.
Granițele cu Turcia și toată Asia ar trebui închise, pentru că aceasta este singura modalitate de a salva Europa creștină de expansia păgânismului musulman și pericolele care le aduc imigranții din Lumea a Treia. Numai în acest fel putem păstra credinţa noastră.
Peste 90 la sută de sârbii și românii sunt, cel puțin nominal ortodocși și este necesar un mare efort pentru rămâne într-adevăr ortodocși, așa cum au fost strămoșii noștri. Aceasta este o necesitate, mai ales că cele două popoare sunt asaltate de tot mai multe secte neoprotestante, care folosesc condițiile dificile de trai și cumpără credincioșii din rândurile noastre.
NSS: În acest context, ați putea explica relațiile dintre România și Bulgaria, dintre naționaliștii români și bulgari? Au fost acolo câteva momente deosebit de controversate, sau este posibil să se stabilească o cooperare stabilă?
A.B.: Unele probleme speciale dintre Noua Dreapta și Ataka nu există. Mai mult decât atât, naționaliștii bulgari au participat la câteva întâlniri în România și este un lucru bun, deoarece aceasta oferă posibilitatea stabilirii unui acord și nu exclude posibilitatea unui acord cu opțiunea națională sârbă, din perspectiva relațiilor bulgarilor cu nationaliștii sârbi. Naționaliștii români ar fi mediatori buni.
Pe de altă parte, există desigur problema dureroasă a românilor din zona Dobrogea de Sud și ai Vidinului. În zona Vidinului și astăzi avem peste 30 de sate pur vlaho- româneşti. Această zonă este împreună cu zona Timocului sârbesc o regiune compactă românească aproape neschimbată încă din timpurile Turciei Otomane.
Drepturile vlahilor români au fost suspendate imediat după 1945. Ei nu au dreptul la școli și biserici în limba lor maternă, deși aceste drepturi sunt garantate de către toate acordurile europene.
În Serbia , situația este mult mai bună, au început recent cursuri de limbă română în școlile din Timoc, unde părinții au declarat că doresc acest lucru, dar avem o problemă cu o lipsă de profesori calificați. Probema cea mai dureroasă între România și Serbia, este cea a Bisericii Ortodoxe Române, ale căror activități sunt interzise în Timoc, astfel BOR activează acolo într-un mod semilegal. Această problemă trebuie să fie abordată la cel mai înalt nivel între cele două biserici canonice și în cele mai înalte cercuri politice.
NSS: Ce puteți spune despre relația dintre români și maghiari? Maghiarii reprezintă o constantă amenințare a intereselor românilor și sârbilor, revizioniștii maghiari sunt un permanent focar de pericol pentru stabilitatea în regiune. În acest context, cum apreciați legăturile tot mai strânse între bulgari, unguri și croați și modul în care aceasta poate afecta România și relațiile româno – sârbe, având în vedere ca apar în mare măsură și unele coaliții dintre bulgari, maghiari, croați și adepții moldovenismului din Basarabia.
A.B.: Da, nu pot vorbi despre maghiari fără să înjur. Acesta este poporul care prin comportamentul său dovedeste în permanență că nu este de origine europeană, ci mongolă, care se manifestă printr-un iredentism agresiv și șovin.
Este un comportament agresiv caracteristic triburilor nomade antice, o națiune care te ține mereu în alertă prin noi și noi revendicări care vizează, drepturi imposibil de acordat în state naţionale precum sunt cel român, sârb sau slovac: fie că doresc autonomie, cum ar fi cazul cu cele trei judete din Transilvania românească sau nordul Voivodinei din Serbia ori Sudul Slovaciei și o parte a Ucrainei.
Cred că nimic nu este din întâmplare și că totul funcționează cu susţinerea Occidentului. În acest sens, oamenii din Serbia, România și Slovacia trebuie să acționeze hotărât și în comun împotriva acestei amenințări directe.
Nu trebuie să facem niciun fel de cedare în faţa iredintiştilor maghiari.
Precum ustașii croați au masacrat sute de mii de sârbi inocenţi în timpul celui de-al doilea război mondial, același lucru l-au făcut și iredentiștii hortiști cu zeci de mii de români în Ardealul ocupat în 1940. Acesta este un adevăr de care trebuie să ținem minte tot timpul. Se știe că cine își uită propria istorie riscă să o repete.
În Transilvania, românii sunt marea majoritate, peste 75% la sută, astfel că nu se poate discuta de nici o autonomie ungurească. Pentru aceasta îl putem mulțumi lui Nicolae Ceaușescu care a stabilit românii în jurul maghiarilor, care au rămas izolaţi în centru României. Acelaşi lucru, după părerea mea, ar fi trebuit să facă și statul sârb în provincia Kosovo.
NSS: Ce părere aveți despre integrarea eurasiatică, având în vedere relațiile nu prea bune dintre România și Rusia pe parcursul întregii istorii moderne a României, cu excepția perioadei regimului comunist? Este posibilă o întoarcere la relații bune și va fi posibil ca Rusia să recunoască cândva că Basarabia este într-adevăr un pământ românesc.
A.B.: Relațiile dintre Rusia și România sunt, din păcate, la cel mai scăzut nivel posibil , în mare parte datorită politicii servile a politicienilor români, care sunt supuși aproape în întregime NATO. Avem baze americane în țara lui Mircea cel Bătrân, baze care provoacă în mod direct Rusia. A fost amplasat un scut antirachetă „defensiv”, care este de fapt, îndreptat împotriva Rusiei, nu a Iranului și a Orientului Mijlociu, dum cum se declară oficial.
Pe de altă parte, rușii și românii au, din păcate au o istorie comună sângeroasă, iar astăzi există o luptă pentru controlul asupra Basarabiei, disputa care îşi are rădăcini la începutul secolului XIX.
Rusia în secolul XIX a scos zona de sub ocupația Otomană și a anexat acest pământ străvechi românesc. La scurt timp, Imperiul Rus a început colonizarea teritorii cu etnici ruși, urmașii cărora sunt acum în Republica Moldova aproximativ şase la sută.
Nici în timpul lui Ceaușescu relațiile dintre cele două țări nu au fost mult mai bune, Ceaușescu find cel care a rupt relaţiile cu pactul de la Varșovia.
Datorită contradicțiilor, economia românească are de suferit și acum, prețul astronomic pentru gazul rusesc, embargourile pentru produsele moldovenești pe piața rusească sunt pârghii de influență foarte puternice.
Cu toate acestea, cred că trebuie găsită o soluție. Nu trebuie sa facem numai cum cere Occidentul, iar Rusia trebuie să conștientizeze importanța Balcanilor în termeni geostrategici .
Prin urmare, un loc de cinste în planurile rusești ar trebui să revină și României.
NSS: Spune-ne ceva despre poziția minorității etnice române din Serbia? Ce reprezinta acești vlahi pentru voi și în ce măsură vă pasă de ei?
A.B.: Cred că sârbii ar trebui să înțeleagă că românii îi văd pe vlahi în calitate de frații lor cei mai apropriati, deci ca români și asta nu se va schimba niciodată.
Călătorind prin Timoc, am avut ocazia să ma întâlnesc cu un număr mare de vlahi, cu cei care se consideră români, precum și cu cei care nu se considera așa.
Cu toate acestea și unii și alții vorbesc limba română arhaică, iar atunci când îi intreabă cineva în ce limbă vorbiți, ei toți spun „vorbim rumanjeșce”, deci româna, nimeni nu spune “vorbim vlahește”, această limbă nu există. Astăzi avem trei tipuri de vlahi: cei care se cred sârbi, cei care spun că sunt vlahi (deci nici sârbi nici români) și cei care se declară drept români.
România niciodată nu a forțat ca ei să fie declarați români și singurul lucru pe care îl cere este ca ei să aibă dreptul să învețe româna în școli și dreptul la religie în limba lor maternă română, ceea ce sârbii în românia au asigurat.
Eu personal cred că această problemă creaza tensiuni inutile între cele două țări și atrage de multe ori intervenţia comunităţii internaţionale, lucru care nu este bun.
Am menționat deja că avem unele probleme atunci când vine vorba de activitatile BOR. Biserica Românească activează fără de probleme în Banat, dar din motive necunoscute e interzisă în Timoc.
Așa cum am spus, eu cred că această problemă trebuie rezolvată între cele două țări, biserică și cele două popoare frățești, fără intervenții nejustificate din partea Occidentului.
În ceea ce privește problema introducerii cursului de limbă română pentru românii timoceni, este pe o cale bună.
De fapt, aproximativ 2.000 de elevi și liceeni au optat pentru aceste cursuri, care din păcate, nu au început încă pentru că avem o lipsă acută de cadre didactice, dar o vom rezolva.
NSS: Cum apreciați poziția sârbilor din România?
A.B.: În ceea ce privește poziția sârbilor din România, din câte știu eu, e la un nivel ridicat.
Sârbii au școlile lor proprii, biserici, Mitropolia lor la Timişoara, emisiuni radio și TV, reviste. În ciuda acestui fapt, numărul sârbilor din păcate este în scădere, potrivit ultimului recensământ, există doar aproximativ 20.000.
Acest lucru este tragic, dar logic ca o urmare a integrării în populația majoritară și emigrării în Vest. O problemă similară cu cea care ne confruntăm și noi, românii din Serbia.
Există multe căsătorii mixte și în majoritatea acestor familii se vorbește limba țării în care se află. În viitor din păcate, numărul sârbilor din România și a românilor din Serbia se va reduce și mai mult.
NSS: Ai fost născut în Belgrad, ai făcut serviciul militar în armata sârba, ai petrecut tot timpul între sârbi, ți-ai creat o părere despre poporul sârb, cum suntem noi, ce cred sârbii cu adevărat despre românii?
A.B: Ca cetățean sârb, locuitor al Belgradului, nu am avut niciodată probleme majore din cauza naționalității mele. Belgrădenii și voivodinenii sunt destul de toleranţi la acest capitol, fapt lăudabil.
Majoritatea românilor din Serbia sunt agricultori de meserie, oameni harnici și cinstiți care lucrează pământul și hrănesc pe alții cu munca lor. Însă după 1980, a început, din păcate, migrarea românilor din Serbia de la sate spre orașe și în străinătate.
După intrarea României în UE, o mulțime de români din România au emigrat în Occident în căutare de lucru și printre ei au fost mulți criminali mărunți, țigani cerșetori care ne-au stricat imaginea în lume.
Ei din fericire nu reprezintă poporul nostru cult, pașnic, ortodox care nu a dus războaie de cucerire și jaf pe teritoriile altor țări niciodată în istorie ci doar a apărat ceea ce este al lui.
Tuturor sârbilor și românilor, cititorilor site-ului dvs. le doresc un An Nou și un Crăciun fericit. Hristos Se Naște!
Prietenilor sârbii le doresc să nu tânjească după dominația și „valorile” Vestice, să-și păstreze dragostea și credința poporului și a țării așa cum au fost.
Românii vor fi întotdeauna prieteni ai sârbilor şi niciodată dușmani. De pe Mesager
↧
↧
Cel mai sangeros pistolar din Vestul Salbatic
John era chipeş, ochii săi migdalaţi păreau ai unui prădător, iar în minutele dinainte să tragă păreau de gheaţă. În realitate, tot corpul lui Hardin se transforma într-o statuie de fiecare dată când se pregătea pentru un nou duel, de asta îl mai numeau şi „Inimă îngheţată”. Foarte puţini puteau trage cu siguranţa cu care o făcea John; iar mâna sa stângă era înspăimântător de eficientă când mânuia Coltul său de calibru 38.
Cine a fost John Hardin?
Wesley John Hardin s-a născut în Bonham, Texas, pe 26 mai 1853. Tatăl era un pastor metodist, obişnuit cu călătoriile prin ţinuturile acelui nou stat pe a cărui steag apărea o stea singuratică. Puţini şi-ar fi imaginat că unul dintre vlăstarele pastorului va intra în competiţie cu simbolismul acestei embleme a Sudului. Familia Hardin s-a plimbat prin multe oraşe, unde capul familiei încerca să îşi câştige viaţa muncind, fie ca pastor, fie ca profesor, dacă nu găsea nicio turmă de oiţe credincioase, să le salveze.
John a fost rebel, la fel ca şi pământul care l-a văzut născându-se. De fapt, în timpul vieţii sale, a avut întotdeauna cuvinte de dispreţ pentru yankeii care călcau cu cizmele lor victorioase teritoriile sudice. Nu a arătat niciodată înclinaţie către studiu, cu toate că este adevărat că practica religioasă îl motiva atât cât să predea catehismul pentru tineri. Părinţii săi au înţeles repede că fiul lor le va crea probleme. Chiar Hardin mărturisea, câţiva ani mai târziu, în autobiografia sa, că în copilărie le-a provocat părinţilor săi numai dureri de cap. Bătăi la şcoală, certuri pe stradă, fugă de la şcoală, micul John începea să-şi arate caracterul dificil. În ciuda acestor incidente, băiatul a fost mereu considerat modest şi educat, astfel că toţi au socotit că acele boroboaţe erau doar copilării şi că vor trece cu timpul. Dar nu au trecut, ba mai mult, aceste incidente au devenit tot mai dese.
La doar 14 ani, Hardin bagă cuţitul într-un tânăr…
La vârsta de paisprezece ani, John era în mijlocul unui scandal obişnuit – de data aceasta pentru o fată – când, dintr-o dată, a scos un cuţit şi, fără să clipească, l-a înfipt în rivalul său. După asta, tânărul John, destins, se întoarse acasă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Din fericire, băiatul rănit nu a murit şi autorităţile au decis să nu îl închidă pe John, ţinând cont de vârsta sa fragedă; o greşeală gravă, pentru că incidentul trezise instinctul asasin al lui W. J. Hardin. Din acel moment avea să se vorbească mult despre el.
Un an mai târziu, a apărut în viaţa sa un fost sclav de culoare numit Mage şi, după cum ştim, John era, în întregime, simpatizant al cauzei sudiste, inclusiv al rasismului extremiştilor din sudul Statelor Unite. Pe de altă parte, herculeanul Mage, după ce şi-a recăpătat libertatea, nu se dădea înapoi în faţa nici unui alb, spunând provocator: „niciodată, nici un alb nu mă va mai face să mă înclin”.
Într-o dimineaţă, John se plimba cu calul său printr-un sat din ţinutul Polk. Când încercă să traverseze o străduţă îngustă, s-a întâlnit faţă în faţă cu Mage. Cei doi se văzuseră cu câteva zile înainte într-o încăierare şi îşi păstraseră ranchiună reciproc. Mage se puse în calea călăreţului. John încercă să avanseze, dar fără succes, pentru că fostul sclav prinse cu forţa hăţurile calului. Hardin îl privi câteva minute pe Mage şi, fără vreo vorbă, a scos pistolul, trăgând atâtea gloanţe câte avea încărcătorul. Corpul musculos al lui Mage a căzut ca secerat, iar John Wesley Hardin începu să devină faimos. Avea cincisprezece ani şi omorâse primul om.
La 16 ani, omorî 4 oameni într-o singură zi
Pe măsură ce numărul de asasinate creştea, urmările nu s-au lăsat aşteptate. La 16 ani a fost reţinut şi închis într-un fort al armatei. În închisoare se afla un prizonier care se mândrea că are un pistol ascuns, iar John i-a cumpărat arma şi câteva zile mai târziu s-a prefăcut că este bolnav. Văicărelile lui întinse pe durata mai multor zile au scos din minţi un gardian al închisorii, care, în cele din urmă, fără să-i dea prea multă atenţie, intră în celula unde se afla adolescentul. John, cu o stăpânire de sine străină unei fiinţe umane, a tras asupra gardianului stupefiat, omorându-l instantaneu. După incident, fură un cal şi fugi cât putu de repede, urmărit de trei soldaţi. Câteva minute fugarul a simţit în ceafă răsuflarea patrulei care încerca să îl prindă. Apoi, ca într-o secvenţă de western, John se opri brusc, se întoarse, şi fără să ezite prea mult, îi omorî pe cei trei. John nu se mai opri decât la frontiera cu Mexicul şi, odată ajuns acolo, priceperea sa în creşterea şi îngrijirea cailor a fost un atu suplimentar când i s-a oferit să se angajeze ca văcar la ferma Chisolm.
Cinci mexicani omorâţi într-o clipită
În acea perioadă a omorât şapte oameni în diferite ocazii, pe unii din cauza datoriilor la jocurile de noroc, alţii au fost victimele impresionantei sale psihopatii, dar niciun incident nu se apropie măcar puţin de dramatismul celui în care şi-a măsurat forţele cu cinci hoţi de animale mexicani. Se întâmpla în anul 1871, când nici nu împlinise optsprezece ani. Într-un han apropiat de graniţă, oamenii lui Chisolm căutau nişte hoţi de vite, care în acele săptămâni dădeau târcoale prin apropierea fermei. Într-o noapte, în acel han au apărut cinci mexicani care erau foarte bine înarmaţi, iar după feţele lor păreau să caute ceartă. După obişnuitul schimb de înjurături, colegii lui Hardin au optat pentru evitarea iminentei lupte. Mexicanii păreau duri şi situaţia risca să scape de sub control.
Cu toate acestea, J. W. Hardin a hotărât să-şi măsoare forţele cu acele personaje. Într-o secundă, cei cinci s-au înşirat în linie dreapta, umăr lângă umăr, în faţa lui Hardin. Feţele lor, marcate de duritatea unei vieţi prea puţin norocoase, reflectau printre cicatrice şi dinţii căzuţi, fericirea că li se dă ocazia să pună la pământ, fără probleme, un puşti nebun şi insolent.
Cu toate acestea, J. W. Hardin a hotărât să-şi măsoare forţele cu acele personaje. Într-o secundă, cei cinci s-au înşirat în linie dreapta, umăr lângă umăr, în faţa lui Hardin. Feţele lor, marcate de duritatea unei vieţi prea puţin norocoase, reflectau printre cicatrice şi dinţii căzuţi, fericirea că li se dă ocazia să pună la pământ, fără probleme, un puşti nebun şi insolent.
Hardin, ca de obicei, păru că îngheaţă în faţa oponenţilor săi, în ochii săi se ghicea infernul care era pe punctul de a se dezlănţui. Lumea care lua cina la acele ore în tavernă a abandonat mesele pentru a căuta un refugiu sigur. Hardin nici măcar nu clipea, mâinile sale se aflau la o distanţă infinitezimală de pistoale. Totul era pregătit pentru tragedie. Secundele care au trecut păreau o eternitate. Dintr-odată, unul dintre mexicani a încercat să îşi scoată pistolul, acesta fiind semnalul de început al acelei răfuieli macabre şi înfiorătoare. John Wesley Hardin, cu viteza unui mustang, a scos cartuşierele şi cu o răceală uimitoare i-a doborât, unul câte unul, pe cei cinci mexicani nervoşi. Un minut mai târziu, cinci cadavre zăceau pe podeaua îngheţată a acelui local apropiat de graniţă. Cu aceleaşi mişcări sigure, John se aşeză la una din mesele rămase în picioare după schimbul de focuri, chemă ospătarul şi îi ceru o friptură bună pentru cină. Sunt dintre cei care cred că activitatea produce foame, dar, Dumnezeule! Să omori cinci oameni, oricât de răi ar fi, poate să provoace orice, numai poftă de mâncare, nu! Dar, în mod clar, este vorba despre unul dintre cei mai mari psihopaţi din vest.
Să ne amintim, până acum „Hardin degete reci” omorâse, în mod oficial, doisprezece oameni, cu toate că, în mod neoficial, se zvonea că erau mai mulţi. Cel puţin acum începuse să se bărbierească, fapt ce îi dădea un aspect mai viril în faţa bărbaţilor duri cu care se tot înfrunta.
Recompensă de 40.000 de dolari pe urmele pistolarului
Pe data de 29 februarie 1872, inima lui John a început, în fine, să bată ca orice inimă omenească. Atunci John a hotărât să se căsătorească cu prima şi unica sa dragoste, frumoasa Jane Bowen, cu care a avut patru copii: Maria Elisabeth, John Wesley, Jane Martina şi Callie, dar nu s-a putut bucura prea mult de viaţa de cuplu şi de urmaşi, din cauza faptului că John Wesley era cel mai căutat pistolar din toată America de Nord. Pe capul său se pusese un preţ de 40.000 de dolari, sumă care, pentru acea perioadă, era uriaşă. Sute de vânători de recompense şi şerifi s-au pus pe treabă, încercând să-l prindă pe acest criminal care, cu paşi siguri, intra în istoria tinerei naţiuni. Hardin a făcut uneori parte din câte un grup, dar nu-i plăcea să călătorească însoţit de cineva. Era un singuratic.
Scopul principal era să-şi apere familia de pericole sau de răzbunare. Cu toate acestea, câţiva dintre apropiaţii lui, de asemenea cu un caracter violent, au fost striviţi sub greutatea legii. Doi dintre verii săi şi iubitul său frate mai mare, Joseph, au fost linşaţi şi spânzuraţi de un stâlp de telegraf. Era un avertisment direct pentru ca John Wesley Hardin să ştie că şi el, mai devreme sau mai târziu, avea să sfârşească la fel. Dar John era şmecher, inteligent şi periculos.
Un om a fost omorât de Hardin pentru că sforăia prea tare!
E la fel de sigur că mintea lui contorsionată îi juca farse, cum s-a întâmplat într-o zi în Abilene, oraş în care era şerif Wild Bill Hickok, alt personaj legendar al Vestului. Hickok ştia că Hardin se afla în apropierea oraşului său şi de asta a mărit vigilenţa, ordonând ajutoarelor sale să nu lase garda jos în nici un moment. De fapt, omul legii nu fusese dezamăgit niciodată de intuiţiile sale. John se afla în Abilene, ascuns într-un hotel rău famat. Tânărul era cam nervos şi încerca să înşele somnul, gândindu-se la soţia sa şi la faptul că ar trebui să-l împuşte pe Hickok. Pe când se gândea la toate acestea, auzi un zgomot puternic, care venea din camera alăturată, se ridică apropiindu-se de peretele de unde părea că provine acel zgomot gutural. Da, nu era nicio îndoială, acel zgomot infernal era sforăitul unui oaspete adâncit într-un somn adânc. John a rezistat cât a putut, dar momentul era atât intens, că nu se putu abţine, scoase pistolul din teacă, îl băgă printr-o gaură din perete şi trase fără ezitare, de câteva ori, în omul adormit, pe care îl lăsă adâncit în somnul celor drepţi pentru totdeauna. După micul incident, John fugi spre Abilene.
În anul 1874, şi-a sărbătorit vârsta de douăzeci şi unu de ani omorându-l pe ajutorul de şerif, care a devenit astfel victima cu numărul treizeci şi nouă. Alţi trei ani a reuşit să scape de justiţie; toţi vorbeau de el ca şi cum ar fi fost o fantomă, un spectru care străbate în voie statele din Sud. Părea că nimeni nu era în stare să îl prindă pe John Wesley Hardin.
John Hardin, arestat în tren şi condamnat la 21 de ani de închisoare
În final, pistolarul cel mai temut din vest s-a gândit că venise momentul să încerce să îşi refacă viaţa. Împreună cu familia sa a cumpărat bilet la tren, dispus să îşi caute norocul în Florida, dar fatalitatea a vrut ca unul dintre şerifii din Texas să călătorească cu acelaşi tren. Era data de 23 iulie 1877. John a fost recunoscut şi, încercând să scoată pistolul pentru un ultim duel, bretelele pantalonilor au făcut ca pistolul să nu iasă cu aceeaşi repeziciune. Astfel, poliţiştii au reuşit să îl imobilizeze pe John Wesley Hardin. Era finalul aventurii. Din fericire pentru el, în acel stat nu se aplica pedeapsa cu moartea, a fost condamnat, în schimb, la douăzeci şi cinci de ani de închisoare, pentru omorârea ajutorului de şerif. Pe data de 28 de septembrie 1878, s-a dat sentinţa şi Hardin a intrat în închisoarea din Huntsville. Este clar că a încercat să evadeze, dar mereu fără rezultat.
Din pistolar, avocat!
După o vreme, puţin mai relaxat, s-a orientat în închisoare către studiile academice; a studiat teologia, algebra şi dreptul. Mulţumită acestora a obţinut fără dificultate titlul de avocat. Pe data de 16 martie 1894, a fost graţiat ca rezultat al celor aproape şaisprezece ani de comportament exemplar pe care i-a petrecut în închisoare. De fapt, în acest timp J. W. Hardin a fost un deţinut-model, nu s-a implicat niciodată în vreo ceartă sau bătaie. Era ca şi cum spiritul său neliniştit atinsese liniştea necesară pentru a vedea viaţa din altă perspectivă.
A fost omorât din spate de un şerif
Dar, odată eliberat, avea să se deştepte în el din nou acel instinct asasin? Pentru moment, totul părea să spună că nu; John s-a angajat ca avocat în oraşul El Paso, era dispus să înceapă din nou, de data aceasta ca cetăţean cinstit în slujba legii şi a dreptăţii. Chiar el a dat aceste declaraţii ziarului El Paso Times: „Sunt un om paşnic, demn, care se înclină doar în faţa legii şi dreptăţii.” Citind aceste declaraţii, ne putem gândi că, într-adevăr, Hardin căzuse de pe cal şi lovitura suferită L-a dus pe calea cea dreaptă. Cu toate acestea, umbra trecutului său îl urmărea, în dimineaţa însorită din data de 19 august 1895, în timp ce juca liniştit zaruri în salonul unei taverne numită Las Cumbres, a fost împuşcat mortal din spate de către şeriful John Selman, om care se presupune că îl mituise pentru a-l împuşca pe un rival de-al său.
Astfel a murit John Wesley Hardin, la vârsta de patruzeci şi doi de ani. Înmormântarea sa a costat mai puţin de 75 de dolari, sumă ce se presupune că a fost plătită de o amantă. Se încheia povestea unui erou popular, iar viaţa sa a rămas imortalizată în zeci de povestiri, cântece sau filme ca acela în care a jucat Rock Hudson, numit “Povestea unui condamnat“. Legendarul său pistol Colt de 38 de milimetri se poate admira şi azi în muzeul J. M. Davis Arms din Oklahoma; este moştenirea lăsată de un suflet neliniştit care, ca şi altele, a făurit legenda Vestului Sălbatic american.
↧
Rio Bravo
↧
Cantec
↧
Cabaret
Cabaret - 1911
Viata de noapte a Bucurestiului de la inceputul secolului trecut era animata. Cabaretele, teatrele de vara, cinematografele,gradinile de vara atrageau bucurestenii si numai. Cabaretele erau localuri care se deschideau doar seara tarziu in care lumea venea imbracata in tinute elegante de seara – fracuri sau smochinguri barbatii, rochii lungi femeile. Ospatari in frac serveau clientilor bauturi fine – cognac, whisky, sampanie, coctailuri. “Damele de consumatie” si cutezanele animau locul. Programe artistice – cu cantareti celebrii, dansatoare, iluzionisti completau atmosfera.
![]( "Casino de Paris")
![Casino de Paris]( "Yolanda Iris-cabaret-revista-varieteu")
Duetul Chitta Dolores &Partner “apreciat pentru dexteritatea si eleganta cu care interpreteaza cel mai dificil joc scenic in Danse d’Apaches si alte productiuni. Duetul joaca pe scena varieteului Casino de Paris din str. Regala.”
![Casino de Paris]( "Chita Dolores-cabaret-revista-varieteu")
“Una din cele mai bune artiste de la Casino de Paris, Vera Dolorosa stapana pe un vast si excellent repertoriu de cantece franceze, ruse,italiene engleze.A cântat in numeroase teatre din centrele apusene.”
![Casino de Paris]( "Vera Dolorosa-revista-cabaret-varieteu")
CASINO DE PARIS
Va prezint cateva numere de cabaret – de la “Casino de Paris“ – teatrul de varieteuri de pe strada Regala (extrase din revista Viata Capitalei – aparuta in decembrie 1911 ):“La Casino de Paris canta decat-va timp, si starneste admiratia spectatorilor, o distinsa artista pariziana, Yolanda Iris.(…) Stapana pe o voce de o mobilitate si un timbru remarcabile, Yolanda Iris cucereste publicul, cu Reviens ! Jou-Jou, Chanson’Amour, Chanson Vecu, pe care le interpreteaza admirabil”.
deieri-deazi.blogspot.com
↧
↧
:)
↧
Mafia
In timp ce in Timisoara actioneaza mafia imobiliara TIGANEASCA, in Cluj face ravagii cea MAGHIARA
E incredibil ce se întâmplă în justiţia clujeană în ultimii 12 ani, când toate imobilele centrale au fost retrocedate, cu încălcarea legii şi pe baza unor acte false, către foştii nobili şi grofi maghiari.O parte a judecătorilor clujeni au ajuns slugile mafiei imobiliare maghiare, retrocedând clădiri istorice de o valoare inestimabilă din centrul oraşului Cluj-Napoca, cu încălcarea flagrantă a legislaţiei României şi internaţionale. Pe baza unor acte false aduse de avocaţii unguri, judecătorii clujeni retrocedează către urmaşii nobilimii maghiare imobilele centrale aruncând pe români din centrul istoric al oraşului. S-a ajuns ca în vremea dualismului austro-ungar, ca românii să fie în Cluj-Napoca din nou „extra-muros”, prin bunăvoinţa suspectă a instanţelor de judecată clujene corupte. Românilor le este din din nou interzis să locuiască „intra-muros”. Situaţia juridică a imobilelor centrale clujene s-a rezolvat în anii `20 prin procesul optanţilor în favoarea statului român. Ceea ce fac judecătorii clujeni acum încalcă legislaţia naţională şi internaţională.
După Marea Unire de la 1918, Ungaria şi optanţii unguri, adică foştii grofi şi conţi, s-au adresat Societăţii Naţiunilor, au dat în judecată statul român, dar şi Slovacia şi Serbia, ţări care îşi recuperaseră teritoriile pierdute. Au pretins să fie despăgubiţi proprietarii unguri, dar şi Ungaria ca ţară, pentru toate bunurile pe care le-au avut în timpul Imperiului Austro-Ungar, până la 1918. S-a desfăşurat la Tribunalul Arbitrar de la Paris procesul optanţilor, N. Titulescu a fost conducătorul delegaţiei României, iar delegaţia ungară era condusă de contele Apony. Procesul s-a încheiat în 1930, iar România a fost obligată să despăgubească Ungaria şi pe optanţii unguri în coroane-aur de 24 de carate, în total 100 de tone de aur. Plăţile s-au făcut printr-un Fond Agrar deschis într-o bancă elveţiană din Basel. Între 1931 şi 1937 au fost despăgubiţi toţi foştii proprietari. Bunurile au intrat în proprietatea statului român prin cumpărare, nu avem nicio obligaţie către nimeni, iar aşa-zisele retrocedări de azi sunt ilegale şi penale pentru judecătorii care încalcă legea naţională. Asistăm de fapt la împroprietărirea Ungariei şi a unor cetăţeni de etnie maghiară cu imobile. Au mai venit şi cu o altă şmecherie penală, respectiv cu statusul romano-catolic, care niciodată nu a avut personalitate juridică şi nici proprietăţi. Este ceva asemănător cu cazul Nadăş. Printr-o hotărâre a unui judecător de etnie maghiară de la Miercurea Ciuc, în august 2001, la primul şi ultimul termen, Arhidieceza romano-catolică de Alba Iulia solicită să se recunoască de către instanţele judecătoreşti din România că ea este urmaşa de drept a statusului romano-catolic, status care n-a fost recunoscut niciodată ca persoană juridică de către România, Ungaria sau Vatican. Mulţi români probabil că n-au auzit de acest status romano-catolic de care s-a ocupat formidabil marele Onisifor Ghibu, care a scris extrem de documentat şi a lămurit în acest sens guvernul Nicolae Iorga. El a demonstrat că niciodată statusul nu a avut proprietăţi. Dar revenind la demersul Arhidiecezei, se solicită judecarea procesului la Miercurea Ciuc, unde se obţine confirmarea faptului că e continuatoarea statusului romano-catolic, conform Cotidianul.ro.
Guvernul României, prin Ministerul de Finanţe, n-a fost reprezentat la proces. Mai nou o cladire istorică din centrul municipiului Cluj-Napoca, evaluata la 5 milioane de euro, a fost retrocedată, în urma unei sentinţe a Curţii de Apel Cluj, urmaşilor familiei Banffy, decizia fiind executorie, dar nu irevocabilă, şi urmând să fie atacată cu recurs la ICCJ de către actualul proprietar. Ceea ce se întâmplă acum în justiţia clujeană este instaurarea unui apartheid juridic împotriva românilor, cu încălcarea legislaţiei şi interzicerea românilor de a locui şi lucra în centrul istoric al Clujului, aşa cum au păţit negrii în marile oraşe din Africa de Sud. Acest apartheid juridic ilegal şi cu implicaţii ale mafiei imobiliare ce corup judecători trebuie să înceteze imediat. Este nevoie urgent de venirea la Cluj-Napoca a unei inspecţii judiciare şi reluarea proceselor imobliare la ÎCCJ pentru reintrarea în legalitate, pentru că o parte justiţiei clujene este tot mai tributară intereslor Budapestei şi a foştilor nobili maghiari împotriva românilor şi a statului român. La Cluj-Napcoa justiţia nu mai e liberă şi independentă ci prizoniera unor interese dincolo de graniţele României. De Ionuţ Ţene –NapocaNews
↧
Kosovo
Kosovo este Serbia. O lacrima romaneasca pentru politicianul sarb Dimitrjie Janicijevici
Asasinarea politicianului sârb Dimitrjie Janicijevici din nordul proviniciei Kosovo mi-a smuls o lacrimă pe obraz şi din inimă nostalgii iremediabile. Au trecut deja şase ani, de când am efectuat o vizită în provincia Kosovo, în ianuarie 2008, în zilele când guvernul separatist de la Pristina îşi proclama independenţa faţă de Serbia. Asasinarea în aceste zile a unui politician sârb şi consilier municipal din Kosovska Mitroviţa este ritualică, aşa îşi sărbătoresc şase ani de zile extremiştii islamişti albanezi proclamarea independenţei.
Afis electoral cu Dimitrjie Janicijevici40.000 de de sârbi trăiesc în nordul provininciei Kosovo, într-o republică autonomă Srpska sprijinită politic de Belgrad. În ianuarie 2008, la invitaţia Asociaţiei Veteranilor de Război Sârbi din fosta Iugoslavie am vizitat provincia Kosovo Erau zile dramatice, când Priştina îşi proclama independenţa faţă de Belgrad, iar sârbii din Kosovska Mitroviţa luptau cu arma în mână, atacând punctele de frontieră albaneze şi KFOR pentru a îşi păstra autonomia faţă de UCK. În nordul provinciei Kosovo s-a înfiinţat o republică Srpska independentă de Priştina şi nerecunoscută de nicio ţară. Era un fel de terra incognito, de fapt o “ţară a nimănui”. În acele zile cumplite, când mănăstirile ortodoxe sârbe erau incendiate de islamiştii alabanezi am vizitat această Ţară a Nimănui: Republica Srpka, cu capitala în partea de nord a oraşului Kosovska Mitroviţa locuită de sârbi. Delgaţia de români a fost singura din România care a avut curajul şi camaraderia ortodoxă să viziteze pe fraţii sârbi din Kosovo, în acele clipe cumplite. Toată lumea din ţară şi presa mi-a cerut să nu mă duc în Kosovo că e periculos. Eram membru în conducerea PNG Cluj şi Gigi Becali vitupera la televiziunile de ştiri generaliste împotriva mea, că nu are nicio legătură cu vizita în Kosovo, chiar dacă eram membru de partid. Nici măcar un prieten arhicunoscut, un mecena cultural miliardar de la Bucureşti nu a dorit să finanţeze delegaţia română spre Kosovo. Plecarea s-a făcut pe banii unui om de afaceri clujean, care a venit cu noi în Kosovo, spre cinstea lui. Am trecut graniţa între Serbia şi Kosovo cu paşapoarte româneşti după ce am convins grănicierii francezi din Legiunea Străină că suntem “turişti”. Protecţia fizică ne-au asigurat-o doi foşti combatanţi sârbi din războaiele din Bosnia şi Croaţia. Experienţa kosovară a fost extrem de interesantă. A fost prima şi ultima mea călătorie într-o zonă de război, într-o ţară a nimănui, în care maşinile nu aveau numere de înmatriculare, drumurile spre localităţile sârbeşti ocoleau satele albaneze, casele albanezilor erau dărâmate, iar bisericile ortodoxe zăceau fumegând în ruine. Politica genocidului etnic dădea roade, din partea ambelor tabere combatante. Sârbii din nordul capitalei Kosovska Mitroviţa ne-au primit cu braţele deschise şi ne admirau pentru curajul nostru. Eram patru români: un poet, un jurnalist, un jurist şi un om de afaceri.
Pentru sârbii kosovoari vizita delegaţiei româneşti a fost în acele zile de izolare, război şi proclamarea independenţei albanezilor kosovari un fel de balsam spiritual peste rana deschisă a frângerii pământului istoric sârbesc de pe Câmpia Mierlei. Nicio delegaţie străină, nici măcar rusească, când Republica Srpska era izolată de trupele KFOR şi de armata separatistă albaneză UCK, nu a venit să le aducă un mesaj de prietenie şi îmbărbătare sârbilor, doar cei patru români din Cluj-Napoca. În ochii sârbilor, cu care ne-am întâlnit am văzut lacrimi amare de recunoştinţă. Atunci, în celebrele cafenele sârbeşti de pe malui râului Ibar, lângă casele albanezilor incendiate ne-am întâlnit cu numeroşi politicieni sârbi locali. Unul dintre ei putea fi şi tânărul Dimitrjie Janicijevici, ucis zilele acestea de către radicalii albanezi. Toţi şi-au exprimat bucuria că patru români au venit în acele momente dificile să fie alături de ei şi să se roage în bisericile ortodoxe întru frăţietatea credinţei adevărate. Sârbii erau extrem de trişti că lumea întreagă îi părăsiseră şi totuşi patru români nu i-au lăsat singuri. Cred că acel pod al prieteniei, care l-am construit atunci în 2008, între românii şi sârbii kosovari va fi înscris în analele istoriei locale.
Am trecut şi podul prieteniei construit peste râul Ibar de către Tito în anii 70 în partea albaneză a oraşului Kosovska Mitroviţa, cu uşoară teamă în suflet datorită lunetiştilor albanezi care aveau puştile îndreptate spre luptătorii sârbi rămaşi pe partea sârbească a oraşului şi râului. Albanezii nu s-au legat de noi, doar se uitau cu priviri reci şi întrebătoare. Nu am pătruns adânc în oraş, iar legionarii francezi ne protejau cu automatele lor de la distanţă. Partea musulmană a oraşului nu mi-a inspirat încredere, aşa că ne-am întors din nou în zona sârbească unde localnicii ne-au primit ca fraţii. Atunci, de emoţie şi în miezul evenimentelor, nu am simţit importanţa istorică a vizitei noastre în acele clipe cumplite pentru sârbii kosovari, am început să o percep abia la o lună după ce m-am întors la Cluj-Napoca, unde şeful TVR local, jurnalistul Romeo Couţi mi-a solicitat o întâlnire şi m-a întrebat spre informare, cum a fost în Kosovo, deoarece dorea să plece acolo cu o echipă a televiziunii. El a mers abia în februarie, la o lună de la proclamarea independenţei Kosovo, dar în capitala albaneză Pristina, sub protecţia trupelor KFOR şi UCK. Nici măcar TVR-ul nu a avut curajul să viziteze terra incognito, “ţara nimănui” de atunci: Republica Srpska.
Trebuie să-i mulţumesc luptătorului sârb Saşa, care a asigurat ireproşabil protecţia fizică a delegaţiei române în Kosovska Mitroviţa şi în partea de nord a provinciei Kosovo. Saşa era un bărbat încercat de lupte în Bosnia, Kosovo şi estul Croaţiei. Când am coborât dimineaţa de pe un munte, şi se auzeau focuri de Kalaşnicov în depărtare, după ce înnoptasem la o mănăstire ortodoxă în inima pădurii cu numele tradus din slavonă Râul Negru, l-am întrebat pe Saşa dacă are mustrări de conştiinţă că a ucis oameni în război. Mi-a răspuns direct: Nu! Pe front, a explicat el, dacă nu ucizi eşti ucis de inamic. El a împuşcat numai soldaţi combatanţi pentru apărarea Serbiei şi a Ortodoxiei, dar ar avea cumplite remuşcări dacă ar fi ucis civili pe timp de război sau soldaţi inamici pe timp de pace. Răboiul are legile şi mecanismele sale psihologice diferite de perioada de pace şi normalitate, mi-a explicat surâzător el. Am plecat din Kosovska Mitroviţa spre Cluj-Napoca cu credinţa datoriei împlinite faţă de poporul vecin şi prieten şi cu certitudinea faptului că Kosovo este Serbia. De Ionuţ Ţene – NapocaNews
↧
Strada Petre Tutea
O strada din Timisoara va purta numele filozofului LEGIONAR Petre Tutea
În Consiliul Local Timişoara urmează să se voteze câteva schimbări de denumiri stradale şi atribuiri de nume pentru străzi noi. Aceste schimbări se vor produce după ce primarul liberal Nicolae Robu s-a declarat nemulţumit de numele unor străzi din oraş, care nu ar avea nicio semnificaţie. Una din cele mai importante schimbări se referă la “strada fără nume”, din zona centrală Cetate, care va deveni strada Petre Ţuţea, după numele unuia dintre cei mai mari filozofi naţionalişti creştini din România secolului trecut.Viceprimarul Timişoarei, liberalul Dan Diaconu, a fost cel care a propus atribuirea denumirii Petre Ţuţea, scrie Ziua de Vest. Strada este situată între strada Eugeniu de Savoya şi strada Proclamaţia de la Timişoara, perpendiculară pe acestea, între imobilele cu numerele poştale 5 şi 7 de pe str. Proclamaţia de la Timişoara. Propunerea a fost făcută în cadrul Comisiei de Atribuire sau Schimbare de Denumiri la Străzi, Parcuri, Pieţe şi va ajunge în plenul Consiliului Local Timişoara, la o dată care nu a fost stabilită încă.
În data de 6 octombrie 1902, se năştea în Boteni, judeţul Argeş, marele gânditor creştin, economist şi om politic Petre Ţuţea. În calitatea sa de membru activ al Mişcării Legionare, după ce în prealabil a fost un om de stânga, a fost un prieten apropiat al altor mari personalităţi care au marcat naţionalismul interbelic românesc, precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica sau Petre Pandrea.În cadrul Guvernului Național-Legionar instaurat în septembrie 1940, Petre Țuțea a îndeplinit funcția de Șef de Serviciu și apoi cea de Director în Ministerul Economiei Naționale. După lovitura de stat antonesciană a fost Șef de secție în Ministerul Războiului iar între anii 1944-1948 a fost Director de studii în Ministerul Economiei Naționale.
După venirea comuniştilor la putere, Petre Ţuţea este arestat şi condamnat mai întâi la 5 ani închisoare (1948-1953), apoi la 18 ani de muncă silnică din care a executat 8 ani în această fază (1956-1964) în diverse penitenciare (Bucureşti, Jilava, Ocnele Mari), dar mai ales la Aiud unde era concentrat grosul vârfurilor legionare, fiind eliberat în anul 1964 cu sănătatea zdruncinată în urma torturilor îndurate.
A continuat să fie urmărit de Securitate şi i-au fost confiscate mai multe manuscrise în urma numeroaselor descinderi domiciliare.
Petre Ţuţea a murit în ziua de 3 decembrie 1991, apucând să traiască prăbuşirea regimului totalitar comunist în 1989. Cu toate acestea a fost şi un critic al direcţiei pe care s-a înscris România postdecembristă, diametral opusă gândirii sale axate pe Naţiune şi Divinitate. Sursa: FrontPress.ro
↧
↧
Ca o pedeapsă
Ea ascunde un adevăr pe care mulţi dintre noi l-am experimentat, da, e mai bine să taci, uneori.
Unii folosesc tăcerea ca pe un mijloc de siguranţă. Când taci, îţi ascunzi gândurile şi sentimentele.
Tăcerea poate crea o mulţime de impresii , ne poate ajuta să trecem peste unele momente dificile în relaţiile noastre cu ceilalţi
Tăcerea este arma omului puternic. Numai o persoană cu o bună stăpânire de sine , poate adopta o atitudine tăcută.
De partea cealaltă, este frustrant să te loveşti de un zid mut
"Tăcerea doare mai tare decât 1000 de cuvinte",zicea cineva!
Incertitudinea omoară tot, încrederea, iubirea, sinceritatea.Pur şi simplu te simţi ignorat. Tăcerea este distructivă atunci când cel puternic foloseşte tăcerea că o pedeapsa.
Tăcerea?
De multe ori o auzim că un răspuns, uneori o confirmare, alteori o infirmare, alteori o acuzaţie.
Ce ţi-e şi cu tăcerile astea! sunt ca oglinzile...o vezi, te vede...dar nu-ţi vorbeşte!
Zidul tăcerii nu va fi niciodată de aur, incertitudinea se va întoarce la ţine , lovind ca un bumerang . Să nu laşi niciodată tăcerea să doară!
.sursa:fewstuff.blogspot.ro
↧
Johnny Weissmuller (1904-20 ian.1984)
↧
Lizica Codreanu
Artişti aproape uitaţi : Lizica Codreanu
Muza frumoasă , boemă si neconformistă a lui Constantin Brâncuşi
Dacă se spune că in spatele oricărui bărbat de succes stă o femeie puternică in cazul sculptorului Constantin Brâncuşi se poate afirma că în spatele geniului său au stat şi iubirile sau muzele sale : Margit Pogany ( pictoriţa unguroaică ), Eillen Lane ( o frumoasa americancă de origine irlandeză) , prinţesa Maria Bonaparte, baroneasa Renee Irana Frachon sau franţuzoaica Leonie Ricou. Dar lista muzelor lui Brâncusi nu se opreşte aici şi – din păcate - de cele mai multe ori nu o incude pe Lizica Codreanu– o dansatoare româncă avangardistă genială.
 |
| Lizica Codreanu fotografiata de Brancusi - 1921 |
Dar cine a fost Lizica Codreanu :
S-a născut in 30 iunie 1901 la Bucureşti.A studiat istoria artei şi arta plastică la Şcoala de Belle-Arte din Bucureşti. In paralel a urmat cursuri de dans şi balet. La 19 ani pleacă la Paris pentru a-şi continua studiile de balet. Studiază aici arta dansului atat cu renumitele coregrafe Valandina si Nijinska dar şi cu nu mai puţin celebrii maeştrii Serghei Diaghilev şi Igor Larionov.În aceasta perioadă frecventează , impreună cu sora ei Irina ( pictoriţă si sculptoriţă – elevă a lui Brâncuşi ) cercurile avangardiste pariziene ale vremii, cercuri frecventate printre alţii de Tristan Tzara, Sonia Delaunay sau Man Ray.Tot in aceasta perioadă il cunoaşte pe Brăncuşi , cel care o alinta Ţiganca , şi care o indrăgeşte imediat pe Lizica Codreanu datorită inteligenţei si umorului.
 |
| Lizica Codreanu - dans |
 |
| Lizica Codreanu - in atelierul lui Brancusi |
In această perioadă Lizica Codreanu pune in scenă spectacole in care valenţele expresioniste ale dansului sunt puse in valoare de costume si machiaje indrazneţe , avangardiste.
 |
| Lizica Codreanu impreuna cu Brancusi si cu sora sa Irina |
In anul 1922, impreună cu un grup de prieteni, dansează inGymnopediile, un spectacol de balet pe muzica pianistului Erik Satie. Costumele si scenografia pentru acest spectacol au fost create de…Constantin Brâncuşi . Avanpremiera spectacolului a fost oferit de Lizica Codreanu printre sculpturile lui Brâncuşi iar fotografiile făcute de maestru datează din 1921 Prima reprezentaţie, în costumele create de Brâncuşi se pare că ar fi avut loc la 11 aprilie 1922, la Groupement de l’Albatros.
 |
| In costumul din Gymnopediile ( costum creat de Brancusi) |
 |
| In costumul din Gymnopediile ( costum creat de Brancusi) |
Apare in rolul lui Pierrot-fulgerul in filmul avangardist de referinţăLe P’tit Parigot – intr-un celebru in epoca costum cu motive in zig-zag care pare a-i transmite impulsuri sacadate ca nişte fulgere (cf. Doina Lemny – O dansatoare româncă în avangarda pariziană):
 |
| In filmul Le P'tit Parigot - 1926 |
În anul 1926 Lizica Codreanu pleacă intr-o lungă călătorie în Asia ( India, China, Japonia ). În Shanghai îl cunoaşte pe jurnalistul Jean Fontenoy – cu care se căsătoreşte şi cu care are un băiat. O căsătorie eşuată in cele din urmă datorită infidelităţi jurnalistului si a dependenţei acestuia de opium.
 |
| In filmul Le P'tit Parigot - 1926 |
Prima şcoală de hatha-yoga din Europa
 |
| Lizica Codreanu - o lectie de dans si hatha-yoga |
Am folosit informaţii din: O dansatoare româncă în avangarda pariziană - Doina Lemny şi de pe: http://venus.org.ro.
Fotografii: In labirint cu Barbu Brezianu. Brancusi, muzica si dansul - Virginia Barbu
deieri-deazi.blogspot.com
↧
- Maica, da' nu ai patit nimic ?
- Mamaie, sunt parasutist profesionist antrenat !
- Pai, si unde iti este parasuta ?!?
- E sus, o bate barbata-sau ...
- Nu stiu, dar de ce ma intrebi?
- Ieri am primit un sut in fund si mi-au dat lacrimile.
Doctorul sta, se gandeste iar apoi ii spune:
- Sigur exista o legatura pentru ca si eu am primit un pumn in ochi si am facut pe mine ...
Examina cadavrul d-nului Schwartz, inainte de a fi incinerat, si a facut o descoperire uluitoare.
D-nul Schwartz avea cel mai mare penis pe care il vazuse vreodata.
" Imi pare rau... comenta legistul, dar nu te pot incinera cu tot cu asa o scula impresionanta... Trebuie sa o pastrez pentru posteritate".
Si, harst! o taie, o puse intr-o cutie si o lua acasa.
"Sa iti arat ceva de necrezut!" ii spuse el sotiei deschizand cutia.
" Dumnezeule! exclama aceasta. A murit Schwartz !!! "