În România modernă avem o sumedenie de servicii care lucrează în domeniul informaţional, sau mai bine zis în intelligence, servicii ale căror roluri sunt adeseori similare sau care se completează reciproc. De exemplu, pentru primul caz avem Serviciul Român de Informaţii care îşi asume, într-o oarecare măsură, rolul de ascultare a convorbirilor telefonice. În adaos pe lângă acesta toate serviciile mai sus menţionate pot asculta convorbiri telefonice, ceea ce şi fac, iar dintre aceste servicii iese în evidenţă STS-ul, un serviciu specializat direct pe ascultarea convorbirilor telefonice. Pentru al doilea caz avem din nou Serviciul Român de Informaţii care se ocupă cu securitatea internă şi avem Serviciul de Informaţii Externe care se ocupă cu spionajul şi obţinerea de informaţii, evident, de pe planul extern.

Aparent toate-s bune şi frumoase, asta până când conştientizăm faptul că bugetul de stat trebuie împărţit în toate aceste direcţii pentru a facilita o imensă ascultare de convorbiri telefonice când un singur serviciu s-ar putea ocupa de asta. Aceeaşi problemă a bugetului se aplică şi în relaţionarea dintre SRI şi SIE, unde un singur serviciu cu roluri în ambele direcţii ar fi mult mai eficient decât două servicii distincte şi mult mai puţin costisitor pentru statul român, dar şi mult mai sigur. Principala problemă a relaţiei dintre cele două servicii mai sus menţionate este problema dependenţei dintre ele. Pentru ca siguranţa internă să fie asigurată SRI-ul are nevoie de informaţii externe, informaţii care nu ajung întotdeauna la timp sau întregi în arhivele SRI-ului datorită procesului lent al birocraţiei.

Într-un astfel de context îmi pun o altă întrebare legitimă şi anume : ce rost mai au atâtea servicii ? Costurile imense îndreptate în fiecare serviciu în parte nu cred că aduc un avantaj serios statului român, la fel cum nu cred că felul în care existenţa a doua servicii care normal depind unele de altele ar putea avantaja securitatea naţională a României. În momentul de faţă nu deţinem un sistem de securitate naţională bine format, ci un sistem de servicii mărunte, cu alte cuvinte servicii de tocat bugetul. Norocul nostru este că în cadrul acestor servicii mai există oameni competenţi care reuşesc să menţină sistemul de securitate al României la un nivel suficient de ridicat pentru ca să ne putem plimba pe stradă fără riscul constant de a exploda o bombă în vitrina de lângă noi, sau într-un mijloc de transport comun.

Nu ar fi mai simplu ca în loc să distribuim banii statului în zeci de servicii diferite, ducând astfel şi la o lipsă a unităţii în domeniul securităţii naţionale, să avem un singur serviciu competent, un serviciu mare şi puternic aşa cum era SSI-ul în perioada interbelică şi în al Doilea Război Mondial ? Serviciul Român de Informaţii se ocupă deja cu ascultarea convorbirilor telefonice, astfel rostul STS se pierde, mai ales că organele de aplicare a legii au şi ele propriile ”servicii” pentru ascultarea acestor convorbiri, iar rolul SRI-ului de asigurare a securităţii interne necesită o mare cantitate de informaţii venite de pe plan extern, informaţii care sunt culese de SIE şi care, datorită birocraţiei, nu ajung întotdeauna la timp sau întregi, sau nu ajung deloc fiind păstrate ca o achiziţie de mândrie, la organele competente pentru securitatea naţională.

Această problemă a relaţionării şi complementarităţii dintre SRI, STS şi SIE se aplică şi ea pe trei paliere ale funcţionării domeniul de intelligence : strategic, tactic şi operaţional. Fiecare din aceste planuri trebuie să funcţioneze ca şi un lucru imperios necesar securităţii noastre naţionale. Dar atât planurile operaţional şi tactic ( care se referă la culegerea de informaţii curente sau pe termen scurt ) cât şi planul strategic ( care se referă la prevederea şi prevenirea strategică a unor probleme pe termen lung, la abilitatea de a bănui pe baza cunoştinţei ce va urma ) pentru a funcţiona au nevoie de informaţii şi cunoştinţe atât din planul intern cât şi din cel extern.Ca să poţi dezvolta o strategie sănătoasă de lungă durată trebuie să ai nu doar rolul deţinut de SRI în securitatea internă, dar şi informaţia externă adunată de SIE, lucru aplicabil şi la nivelurile tactic şi operaţional unde există cazuri în domeniul contraterorismului şi contraspionajului când un amănunt mărunt de pe plan extern, o simplă informaţie, ar putea ajuta enorm. Doar că informaţia asta nu ajunge întotdeauna la timp, sau nu ajunge deloc, serviciile având şi ele propriile rivalităţi.

Acum că tot am menţionat cele trei arii strategice ale unui serviciu de informaţii cred că merită să facă o scurtă incursiune şi în problema relaţionării decidentului politic, la care mă voi referi şi la sfârşitul articolului, cu acestea. Această relaţie între politic şi servicii este extrem de frustrantă fiindcă nu urmăreşte deloc interesul pe termen lung al statului ci, din contră, interesul pe termen scurt al omului politic. Politicienii nu sunt interesaţi de domeniul informaţional decât în măsura în care îi servesc pe ei. Din acest motiv ei nu se interesează nici de dezvoltarea nivelului strategic al serviciilor, ci doar nivelul tactic şi cel operaţional.

Acest lucru se datorează faptului că cel dintâi se referă la o activitate pe termen lung, o activitate care nu atrage interesul unui om politic angrenat într-o politică de câţiva ani. Aceasta este una din marile erori de înţelegere a ”democraţiei” originale şi originare de tip românesc, unde un om politic sacrifică dezvoltarea unei strategii ”plictisitoare” pe termen lung fiindcă nu-l interesează ce va fi după el, interesându-se astfel doar de dezvoltarea nivelului tactic şi operaţional, doar de adunarea informaţiei actuale şi pe termen scurt. O mare greşeală care dezvoltă o dictatură, sau un totalitarism, al tacticului şi operaţionalului asupra nivelului strategic, un nivel la fel de important, dacă nu mai important, ca şi cel tactic sau operaţional.

Astfel nu ar fi mai bine ca aceste trei servicii, care se completează reciproc şi depind unul de altul, să se coaguleze într-un singur serviciu care să acţioneze atât pe planul intern cât şi pe cel extern ? Dihotomia această intern-extern, aşa cum o denumeşte şi ambasadorul George Cristian Maior în cartea coordonată de dânsul : ”Un Război al Minţii” ; nu aduce nimic benefic securităţii noastre naţionale şi implicit nici poporului român. Tocmai această dihotomie s-a dovedit de multe ori o problemă serioasă la americani şi alte state care aplică principiul divizării serviciilor de intelligence. Un singur corp cu un grad de autonomie în fiecare direcţie ar fi mult mai benefic pentru noi, reducând totodată şi costurile necesare de la bugetul statului.

Dar poate că în final nici asta nu ar schimba prea mult situaţia cât timp informaţia strânsă de cele trei servicii ajunge pe mâna decidentului politic, singurul decident care poate să folosească această informaţie într-un fel. Serviciile de intelligence pot folosi informaţia şi cunoaşterea doar pe două căi, una de combatere şi prevenire a terorismului, a spionajului, a infracţiunilor cibernetice sau alte lucruri care atentează în mod direct la siguranţa naţională şi una de trimitere a informaţiei decidentului politic, căruia îi revine rolul de a decide în ce fel să folosească informaţia respectivă. În contextul în care decidentul nostru politic actual o clasă politică oligarhică şi lipsită de cel mai elementar patriotism şi de orice urmă de etică şi morală creştină nu prea îmi fac mari speranţe asupra felului în care ar putea aceşti indivizi folosi informaţia adunată de către servicii. DeAlexandru Suditoiu