Ma Barker femeia gangster

Ma Barker, cea mai mare femeie-gangster din istoria omenirii

George Barker nu avusese niciodată noroc în viaţa lui. Dar avea simţul datoriei şi pe cel al familiei. Şi credea cu naivitate că acestea erau calităţile care făceau din acea zi a anului 1892 cea mai frumoasă zi din viaţa lui. Căci, în ziua aceea, George Barker, obscurul, discretul, se însura cu o tânără şi frumoasă domnişoară de douăzeci de ani, Kate Clark. Dar, oricât de îndrăgostit ar fi fost, bietul muncitor ar fi luat-o la fugă dacă ar fi putut să bănuiască măcar o clipă de cine îşi lega soarta. Ar fi fugit fără să se mai întoarcă niciodată, dacă în momentul trecerii pragului micii biserici unde urma să i se celebreze căsătoria un necunoscut i-ar fi şoptit:„Atenţie, domnule Barker. Femeia pe care o veţi lua de nevastă este un demon. Iar numele dumneavoastră va rămâne pentru totdeauna în istoria crimei. în curând, Barker va fi sinonim cu omor, sânge şi oroare”.

Crescută într-o familie cumsecade de munteni puţin cam reduşi mintal, tânăra şi drăguţa Kate Clark şi-a luat foarte în serios rolul de soţie. În anii următori, au venit pe lume patru copii frumoşi din căsătoria ei cu George. Herman, Lloyd, Arthur şi Fred au constituit curând mândria cabanei mizerabile de miner unde se instalase familia Barker în Missouri, la Joplin. Întâmplarea a făcut ca această familie liniştită să se instaleze tocmai în acest oraş, care era o răspântie geografică dintre cele mai deosebite.

Într-adevăr, Joplin era – şi este încă – situat la graniţa a patru state din Statele Unite ale Americii: Arkansas, Missouri, Kansas şi Oklahoma. Această situare geografică dobândeşte un interes cu totul deosebit când cunoşti legile americane, deoarece s-ar spune că, practic, în Statele Unite există atâtea legi câte state sunt. Dar aceste legi şi, în consecinţă, nelegiuirile care se comit sub jurisdicţia lor nu sunt valabile decât în interiorul statului respectiv. Imaginaţi-vă atracţia ce o putea reprezenta pentru vagabonzii de tot soiul acest târguşor unde, în câteva minute, puteai să treci dintr-un stat în altul şi, în consecinţă, să scapi de poliţie, aşa cum ai scăpa trecând o frontieră. Asta explică de ce prin oraşul Joplin treceau adesea – în mare grabă -călători precum: John Dillinger, Bonnie şi Clyde, Baby Face Nelson sau Kelly Pistol-Mitralieră… Şi, cu timpul, tot frecventând această „lume bună”, până la urmă blânda doamnă Barker a intrat la idei.

Kate Barker era o mamă aşa de atentă, aşa de iubitoare, încât a fost poreclită în ţinut Mamma. De unde şi supranumele repede adoptat de Ma. Ma Barker făgăduia toate nelegiuirile, protesta în faţa acuzaţiilor care tindeau să facă public din progeniturile ei ceea ce erau în realitate: patru mici derbedei respingători, patru delincvenţi siniştri, lipsiţi de moralitate. Ma Barker plângea, plângea mult ca să impresioneze mulţimea. Şi, cum plângea uşor, acuzatorii tăceau, jenaţi de dragostea acestei mame „exemplare”. O dragoste impresionantă, desigur, dar o dragoste scandaloasă. Ma Barker, care se temea şi le detesta pe tinerele femei care ar fi putut să exercite vreo influenţă asupra unuia dintre copii, nu ezita să cadă în incest ca să satisfacă apetitul progeniturilor ei.

După ce aceşti patru monştri au crescut, Ma Barker a început să se gândească la o meserie care să-i îmbogăţească şi să-i pună pe toţi, pe ea şi pe ei, la adăpost de orice nevoi. Fără îndoială că, influenţată de raidurile lui Dillinger şi ale lui Kelly Pistol-Mitralieră şi convinsă de talentul instinctiv care-i împingea pe cei patru copii să se complacă într-o existenţă bazată pe furturi şi ciordeli de tot felul, Ma a hotărât într-o zi că cei patru Barker vor fi patru gangsteri dintre cei mai teribili, cei mai celebri şi cei mai de temut…

În 1915, deja pe drumul succesului, clanul Barker a părăsit oraşul Joplin, unde reputaţia lor nu le mai permitea să stea, şi s-a mutat într-un orăşel din Oklahoma, Tulsa. Tulsa, oraş deschis, frecventat de cowboys care îşi făceau praf banii în acele saloons rău-famate şi în casele speciale, oraş deschis pentru cei care făceau prospecţii petroliere, pentru traficanţi, derbedei, pentru toată acea pleavă a societăţii pentru care familia Barker va fi într-o bună zi exemplul reuşitei.

Mai întâi, Fred a fost capturat în timpul unui jaf în Kansas şi aruncat în închisoare la Sing-Sing. Apoi Herman, în cursul unui alt jaf, gata să fie prins, s-a sinucis cu un glonţ în tâmplă. Aceste două drame au stupefiat un om care nu înţelesese nimic, care, în cursul acestor treizeci de ani petrecuţi lângă Ma Barker, nu bănuise niciodată adevărul. Acest om, bineînţeles, era tatăl, soţul, sărmanul, cinstitul, demnul George Barker. Dar i s-au deschis, în sfârşit, ochii în faţa cadavrului unuia dintre copiii lui şi a dezonoarei altuia. Atunci, pentru prima dată în viaţa sa, a luat o hotărâre curajoasă. A plecat. Şi nimeni n-a mai auzit vreodată de el.

Dispariţia subită a părintelui nu a neliniştit pe nimeni. Ma s-a grăbit să-l înlocuiască în aşternut, frecventat destul de des, totuşi, de un anume Arthur Dunlop, care se pare că nu s-a arătat la înălţimea celor aşteptate de la el, deoarece, numai după câteva săptămâni de la ridicarea lui la rangul de confident suprem, a fost găsit gol, ciuruit de gloanţe, într-un râuleţ din împrejurimi. Tragic sfârşit pentru un pistolar!

Dunlop n-a ştiut să-şi recunoască rivalul în noul-sosit, care bântuia locurile acelea de puţină vreme. Acesta se numea Alvin Karpis. Şi era poreclit Creepy, un cuvânt din argoul american, care înseamnă în acelaşi timp îngrozitor, angoasat, josnic, dezgustător etc. Ma Barker l-a atras în aşternutul cald încă după „plecarea” lui Dunlop.

În timp ce se derula acest tandru roman de dragoste, clanul Barker nu a rămas inactiv. Cu sprijinul lui Alvin „Creepy” Karpis, şerifii erau asasinaţi şi băncile erau prădate. În acest scop fusese angajată o mică bandă de ucigaşi: Frank-Piftie, chel, mic, gras, specializat în aruncarea în aer a caselor de bani; Fred Goetz, sportiv, atletic, cu părul ca peria, care se lăuda că participase la celebrul masacru de Sfântul Valentin din 1929, într-un garaj din Chicago; Davis Cherrokee şi amanta lui, Kissing Bandit, poreclită astfel pentru că îşi săruta victimele pe gură după ce le prăda. Dar şi Doc Moran, sinistrul doctor specializat în chirurgia estetică, omul care modifica feţele, între două avorturi.

Răpirea a fost o sursă confortabilă de venituri pentru Ma Barker. A primit astfel trei mii de dolari de la doi industriaşi cărora le răpise copiii, având înţelepciunea să-i elibereze vii şi nevătămaţi. Dar răpirea a fost decretată crimă federală. Adică era de resortul celor de la FBI şi nu mai existau frontiere de stat pentru autorii de răpiri ca să scape justiţiei. Răpitorii erau urmăriţi pe tot teritoriul Statelor Unite de celebrii şi redutabilii „federali”. Această nouă lege a marcat destinul bandei Barker.

În ziua de 16 ianuarie 1935, la ora cinci dimineaţa, poliţia a încercuit casa în care se ascundea restul bandei. „Predaţi-vă!” a ordonat un poliţist. I s-a răspuns cu o rafală de pistol-mitralieră. Atunci poliţiştii au deschis focul. În câteva secunde, fragila cabană din lemn a fost făcută ciur. Apoi s-a instalat tăcerea. Intrând în bârlogul mizerabil, poliţiştii au găsit două cadavre. Ma Barker strângea încă în mână un pistol de calibrul 45. Ambele cadavre au fost duse la morga de la Oklahoma, în Florida. În faţa cadavrelor expuse a defilat o mulţime de gură-cască. Aşadar, „asta” era Ma Barker: o grămadă mare de carne jalnică ciuruită de gloanţe.

lovendal.net/