La începutul celui de al Doilea Război Mondial și în anii premergători conflagrației, în Europa continentală exista o singură mare putere aflată în ascensiune şi în ofensivă, atât militară cât și economică: Germania. Clasa conducătoare românească din acea perioadă, reprezentată regele Carol al II-lea și de marile partide ”democratice”, țărănist și liberal, au dat dovadă de o naivitate politică crasă. Bucureștiul, ignorând vântul schimbării care sufla în Europa, a preferat să caute aliați la Paris și Londra. Mai aproape, pentru a se pune la adăpost de pericolul revizionismului bulgăresc sau unguresc, manifestat permanent de Budapesta chiar imediat după semnarea Tratatului de la Trianon de la sfârșitul Primului Război Mondial, care a consfințit destrămarea Ungariei Mari. România și-a format o serie de alianțe regionale cu Iugoslavia și Cehoslovacia (Mica Antantă) și cu Iugoslavia, Grecia și Turcia (Înţelegerea Balcanică). Tot acest sistem de alianțe și amăgirile englezești și franțuzești, în ciuda eforturilor diplomatice, s-au prăbușit ca un castel din cărți de joc în 1940 când Italia lui Benito Mussolini și Germania lui Adolf Hitler au impus României cedarea Ardealului de Nord. Cum s-a ajuns la acest deznodământ?

În primul rând trebuie spus că România nu s-ar fi putut opune militar acestui Dictat, armata nefiind pregătită la acea vreme pentru un conflict de amploare cu Unagria, în alianță cu Italia și Germania. Opoziția armată ar fi dus doar la ocuparea întregii Transilvanii, a Banatului, Crișanei și Maramureșului, sau poate chiar a României întru totul sau dezmembrarea ei, așa cum s-a întâmplat cu Iugoslavia, un an mai târziu.

Deci, dacă România nu era o putere militară, de ce nu a salvat diplomaţia rupturile teritoriale? Din lipsă de realism politic, au afirmat la vremea respectivă legionarii, care propovăduiau în planul politicii externe o alianță imediată cu Axa Berlin-Roma, simțind ascensiunea celor două state naționaliste. Pe de altă parte, clasa politică a preferat să ignore noile realități geopolitice, îndepărtând Germania și Italia, prin acțiuni iresponsabile, forțând mâna celor două super-puteri să caute în regiune noi aliați. Ungaria atât a așteptat.

Cum a fost îndepărtată Italia? Regimul lui Benito Mussolini a fost inițial înclinat spre o colaborare cu România, datorită originii latine comune a celor două limbi și a potențialului economic al țării noastre. Relațiile bilaterale s-au răcit în 1936, când reprezentantul României la Liga Națiunilor (un organism premergător al ONU), masonul pro-sovietic Nicolae Titulescu, a criticat invazia italiană a Etiopiei și a jignit mai mulți jurnaliști din Peninsulă. Prin gestul său, poate de înțeles din punct de vedere uman, dar inacceptabil din partea unui diplomat și om politic realist, acesta a reușit să îndepărteze Italia de România, care nu avea nici un interes în conflictele coloniale din Africa.

Dar cel mai grav lucru, care a și făcut posibil Dictatul de la Viena, a fost îndepărtarea Germaniei. Hitler, care se aștepta probabil la izbucnirea unui conflict militar, a căutat aliați în estul Europei, România fiind printre primele alegeri, datorită resurselor petroliere importante, a producției agricole, a populației numeroase și în creștere și a poziției strategice. Mai mult, în România trăia și o importantă minoritate cu origini germanice (șvabii din Banat și sașii din Transilvania). Toate premisele unei colaborări bilaterale erau pe masă. Germania a promis României în 1938, în urma vizitei regelui Carol al II-lea la Berlin, garantarea granițelor României Mari și a propus chiar schimburi economice avantajoase ambelor state, inclusiv asistență tehnică industrială și militară. Printre condiții a fost reorientarea externă a României spre Germania, în defavoarea Marii Britanii și a Franței. Regele dictator a refuzat, bazându-se pe promisiunile, dovedite a fi deșarte, din partea Parisului și Londrei. Mai mult, la întoarcerea în țară a dat ordin ca mai multe căpetenii legionare, inclusiv întemeietorul mișcării, Corneliu Zelea Codreanu, să fie asasinate fără proces. În acea perioadă Mișcarea Legionară era singura formațiune majoră care cerea o alianță imediată cu Germania.

Prin aceste provocări și gafe politice și diplomatice, România a rămas vulnerabilă pe plan extern, Italia și Germania căutând alți aliați regionali. Acest lucru a dus în final la pierderea Ardealului de nord, la presiunea Ungariei. Germania și Italia au sprijinit revizionismul revanşard în primul rând din cauza clasei politice de la București, care a forţat două mari puteri să caute alţi parteneri strategici în regiune. Marile puteri, dar și țările mai mici, se ghidează în politică după interese și nu după sentimente. Politicienii români nu au înțeles în anii care au dus la deznodământul din 1940 că interesul de moment al țării îndemna la o colaborare cu Germania, care ar fi garantat granițele României Mari.

Realismul politic a lipsit însă cu desăvârșire în rândul conducătorilor din 1940. Dar cum este situația actuală? Sunt oare partidele parlamentare de secol XXI la fel de naive? Se poate repeta scenariul pierderilor teritoriale în favoarea Ungariei, de data aceasta prin semnarea unui Dictat impus de Moscova?

Astăzi, la fel ca în perioada interbelică și în anii următori, în Ungaria sentimentul revizionist este puternic reprezentat în mentalul colectiv. Generațiile actuale încă nu au uitat frontierele Ungariei Mari, nostalgiile hegemonice fiind transmise din tată în fiu.

Până aici nimic nou. Dar cine poate juca rolul Germaniei național-socialiste? Unele voci susțin că Rusia. Situația este pe alocuri similară cu cea din 1940. Rusia, ca și Germania de atunci, este în plină ascensiune politică, diplomatică și militară. Mai mult, o eventuală reușită a proiectului de Uniune Euro-Asiatică și o posibilă alianță cu China, ar însemna sfârșitul lumii unipolare, dominate exclusiv de SUA după destrămarea Uniunii Sovietice. La fel ca si Germania în anii premergători Dictatului de la Viena, Rusia caută aliați regionali în Balcani și în Europa de est.

Până acum România a răspuns cu ostilitate prin vocea politicienilor, în frunte cu Traian Băsescu, dar nu numai. Clasa politică de la București se mulțumește cu promisiunile americane, în timp ce SUA își mută interesul din Europa și chiar din Orientul Mijlociu, spre Oceanul Pacific, pentru a oferi o contragreutate creșterii influenței Chinei. Gafele politicienilor cu privire la Rusia împiedică practic o colaborare bilaterală temeinică, care ar oferi românilor în primul rând prețuri preferențiale la energie și apoi o piață de desfacere imensă pentru produsele fabricate în țară. Ba mai mult, o eventuală unire cu Republica Moldova (fără Transnistria), care ar putea deveni o enclavă similară Kaliningradului, nu ar mai părea atât de irealizabilă. Apropiindu-se de Rusia, rolul geostrategic al României ar crește și el, țara noastră transformându-se dintr-o simplă ”colonie” a Uniunii Europene, așa cum e catalogată de tot mai mulți analiști politici și economici, într-un stat care poate intermedia relațiile dintre Moscova și Bruxelles.

Printre statele care ar putea profita de imprundența politicienilor români este Ungaria. La Budapesta, premierul conservator Viktor Orban critică cu orice ocazie interferențele Uniunii Europene și ale Fondului Monetar Internațional în treburile interne ale țării. Naționaliștii de la Jobbik, al treilea partid ca mărime din țara vecină, merg până la a cere retragerea Ungariei din UE şi autonomia etnică în Ardeal, chiar cu riscul unui conflict cu România. Având în vedere curentul eurosceptic în creștere, Ungaria ar putea căuta alternative politice și financiare la Uniunea Europeană, Rusia fiind tot mai frecventabilă. Deasemenea, pe diverse căi, se caută şi alţi aliaţi regionali, precum Turcia, stat care recent a hotărât o reorientare spre Rusia după ce s-a săturat să aştepte la “porţile” Uniunii Europene.

Odată obţinut sprijinul Rusiei, Ungaria ar putea avea pretenţii făţișe pentru institurirea unui protectorat în Transilvania. Pretexte și diversiuni se pot organiza. Două, trei conflicte etnice, provocate de agenții unguri din ”secuime”, ar stârni reacția românilor și de aici lucrurile pot fi amplificate mediatic și prin relațiile bune pe care Budapesta le are cu câteva capitale Occidentale, inclusiv cu Berlinul.

România, ca și în 1940, nu ar avea opţiunea ripostei militare. Țările europene vor prefera să nu intervină decisiv, mai ales că SUA își mută centrul de interes în Asia iar bazele americane (inclusiv faimosul scut antirachetă de la Deveselu) sunt în afara Transilvaniei. Mai mult, Ungaria ar fi privită ca fiind îndreptăţită să intervină în treburile interne ale României pentru a pune capăt ”violențelor antimaghiare și a politicii de asimilare a secuilor”. Armata română este prost înzestrată (devenind un fel de ”coș de gunoi” al NATO – a se vedea impunerea cumpărării de avioane americane second-hand, model F-16) și decimată de anii de tranziție de după 1989, nemaifiind un factor de intimidare pentru nimeni. Amăgindu-se cu apartenența la NATO, la fel ca politicienii români din 1940 care au văzut prăbușindu-se în doar câteva luni un întreg sistem de alianțe, clasa politică actuală care a neglijat armata va fi incapabilă de reacție.

Răspunsul militar împotriva pretenţiilor ungurești ar fi pe de altă parte descurajat și de deschiderea unui al doilea focar de conflict în est, de către Rusia, care ar reactiva tensiunile din Transnistria, tendințele separatiste găgăuze și provocările moldoveniștilor din Republica Moldova.

Răspunsul diplomatic ar fi și el unul slab și fără succes. România este privită ca o țară obedientă și neînsemnată. Lobby-ul unguresc, întărit de cel rusesc, ar avea o trecere mult mai mare în cancelariile europene și de peste ocean decât orice tentativă diplomatică românească.

Deci, în ipoteza unei alianțe politice dintre o Ungarie eurosceptică și revanșardă și o Rusie dornică de recâștigare a prestigiului de dinainte de 1989, prin promovarea sa ca o alterntivă tradiționalistă la Occidentul secularizat și sufocat de tensiunile etnice între nativi și străinii din enclavele din marile orașe, nici măcar granițele actuale ale României nu mai sunt chiar atât de sigure iar visul unei uniri cu Republica Moldova tot mai nerealist. În acest context, corșmarul din 1940 nu mai ține doar de domeniul fantasticului.

Clasa politică de la București nu ar trebui să ignore acest scenariu, care poate părea nerealist, dar în aceeași măsura în care nu multă lume prevedea destrămarea României Mari în nici un an de zile și fără ca un singur gonț să fie tras. În primul rând avem nevoie de o doză mare de realism politic, care să impună renunțarea la clișeele rusofobe, care în prezent nu aduc niciun beneficiu, nici pe termen mediu şi nici pe termen lung. În al doilea rând nu ar strica stoparea declarațiilor politicianiste și ”războinice” (justificabile poate din punct de vedere emoțional și istoric dar nu și politic) și nici căutarea de alternative pentru reînzestrarea armatei, prin identificarea de noi parteneri strategici, în cazul în care SUA nu mai pot sau nu mai doresc să se implice activ în acest colț de Europă. Lumea se schimbă sub ochii noștri, noi centre de putere devenind tot mai ușor de identificat. Rămâne de văzut dacă alegem din nou “somnul cel de moarte”, aşa cum s-a întâmplat în 1940…De S.D. - FrontPress.ro