Cel mai sangeros pistolar din Vestul Salbatic

Vă voi povesti istoria lui John Wesley Hardin, unul din pistolarii cei mai sângeroşi din tot Vestul Sălbatic. Viaţa sa nu este foarte diferită de a noastră şi, asemenea lui, au fost şi alţii care au trecut prin situaţii dure, într-un mediu ostil, bun doar pentru supravieţuitorii înnăscuţi. Hardin a fost un criminal, nu există nici cea mai mică îndoială, iar cele patruzeci şi patru de victime oficiale o demonstrează, dar dacă ascultăm legenda sa, vom afla că el însuşi a afirmat că nu a omorât pe nimeni care să nu o merite. Chiar Bob Dylan a compus un celebru cântec dedicat pistolarului, unde se spunea că John, cunoscut şi ca „Degete reci”, era prietenul săracilor şi că niciodată nu a omorât un om bun. Putem vedea că epica eroilor populari dă dovada de o uimitoare generozitate, în comparaţie cu reprezentanţii puterii oficiale.

John era chipeş, ochii săi migdalaţi păreau ai unui prădător, iar în minutele dinainte să tragă păreau de gheaţă. În realitate, tot corpul lui Hardin se transforma într-o statuie de fiecare dată când se pregătea pentru un nou duel, de asta îl mai numeau şi „Inimă îngheţată”. Foarte puţini puteau trage cu siguranţa cu care o făcea John; iar mâna sa stângă era înspăimântător de eficientă când mânuia Coltul său de calibru 38.

Wesley John Hardin s-a născut în Bonham, Texas, pe 26 mai 1853. Tatăl era un pastor metodist, obişnuit cu călătoriile prin ţinuturile acelui nou stat pe a cărui steag apărea o stea singuratică. Puţini şi-ar fi imaginat că unul dintre vlăstarele pastorului va intra în competiţie cu simbolismul acestei embleme a Sudului. Familia Hardin s-a plimbat prin multe oraşe, unde capul familiei încerca să îşi câştige viaţa muncind, fie ca pastor, fie ca profesor, dacă nu găsea nicio turmă de oiţe credincioase, să le salveze.

John a fost rebel, la fel ca şi pământul care l-a văzut născându-se. De fapt, în timpul vieţii sale, a avut întotdeauna cuvinte de dispreţ pentru yankeii care călcau cu cizmele lor victorioase teritoriile sudice. Nu a arătat niciodată înclinaţie către studiu, cu toate că este adevărat că practica religioasă îl motiva atât cât să predea catehismul pentru tineri. Părinţii săi au înţeles repede că fiul lor le va crea probleme. Chiar Hardin mărturisea, câţiva ani mai târziu, în autobiografia sa, că în copilărie le-a provocat părinţilor săi numai dureri de cap. Bătăi la şcoală, certuri pe stradă, fugă de la şcoală, micul John începea să-şi arate caracterul dificil. În ciuda acestor incidente, băiatul a fost mereu considerat modest şi educat, astfel că toţi au socotit că acele boroboaţe erau doar copilării şi că vor trece cu timpul. Dar nu au trecut, ba mai mult, aceste incidente au devenit tot mai dese.

La doar 14 ani, Hardin bagă cuţitul într-un tânăr…

La vârsta de paisprezece ani, John era în mijlocul unui scandal obişnuit – de data aceasta pentru o fată – când, dintr-o dată, a scos un cuţit şi, fără să clipească, l-a înfipt în rivalul său. După asta, tânărul John, destins, se întoarse acasă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Din fericire, băiatul rănit nu a murit şi autorităţile au decis să nu îl închidă pe John, ţinând cont de vârsta sa fragedă; o greşeală gravă, pentru că incidentul trezise instinctul asasin al lui W. J. Hardin. Din acel moment avea să se vorbească mult despre el.

Un an mai târziu, a apărut în viaţa sa un fost sclav de culoare numit Mage şi, după cum ştim, John era, în întregime, simpatizant al cauzei sudiste, inclusiv al rasismului extremiştilor din sudul Statelor Unite. Pe de altă parte, herculeanul Mage, după ce şi-a recăpătat libertatea, nu se dădea înapoi în faţa nici unui alb, spunând provocator: „niciodată, nici un alb nu mă va mai face să mă înclin”.

Într-o dimineaţă, John se plimba cu calul său printr-un sat din ţinutul Polk. Când încercă să traverseze o străduţă îngustă, s-a întâlnit faţă în faţă cu Mage. Cei doi se văzuseră cu câteva zile înainte într-o încăierare şi îşi păstraseră ranchiună reciproc. Mage se puse în calea călăreţului. John încercă să avanseze, dar fără succes, pentru că fostul sclav prinse cu forţa hăţurile calului. Hardin îl privi câteva minute pe Mage şi, fără vreo vorbă, a scos pistolul, trăgând atâtea gloanţe câte avea încărcătorul. Corpul musculos al lui Mage a căzut ca secerat, iar John Wesley Hardin începu să devină faimos. Avea cincisprezece ani şi omorâse primul om.

Pe măsură ce numărul de asasinate creştea, urmările nu s-au lăsat aşteptate. La 16 ani a fost reţinut şi închis într-un fort al armatei. În închisoare se afla un prizonier care se mândrea că are un pistol ascuns, iar John i-a cumpărat arma şi câteva zile mai târziu s-a prefăcut că este bolnav. Văicărelile lui întinse pe durata mai multor zile au scos din minţi un gardian al închisorii, care, în cele din urmă, fără să-i dea prea multă atenţie, intră în celula unde se afla adolescentul. John, cu o stăpânire de sine străină unei fiinţe umane, a tras asupra gardianului stupefiat, omorându-l instantaneu. După incident, fură un cal şi fugi cât putu de repede, urmărit de trei soldaţi. Câteva minute fugarul a simţit în ceafă răsuflarea patrulei care încerca să îl prindă. Apoi, ca într-o secvenţă de western, John se opri brusc, se întoarse, şi fără să ezite prea mult, îi omorî pe cei trei. John nu se mai opri decât la frontiera cu Mexicul şi, odată ajuns acolo, priceperea sa în creşterea şi îngrijirea cailor a fost un atu suplimentar când i s-a oferit să se angajeze ca văcar la ferma Chisolm.

În acea perioadă a omorât şapte oameni în diferite ocazii, pe unii din cauza datoriilor la jocurile de noroc, alţii au fost victimele impresionantei sale psihopatii, dar niciun incident nu se apropie măcar puţin de dramatismul celui în care şi-a măsurat forţele cu cinci hoţi de animale mexicani. Se întâmpla în anul 1871, când nici nu împlinise optsprezece ani. Într-un han apropiat de graniţă, oamenii lui Chisolm căutau nişte hoţi de vite, care în acele săptămâni dădeau târcoale prin apropierea fermei. Într-o noapte, în acel han au apărut cinci mexicani care erau foarte bine înarmaţi, iar după feţele lor păreau să caute ceartă. După obişnuitul schimb de înjurături, colegii lui Hardin au optat pentru evitarea iminentei lupte. Mexicanii păreau duri şi situaţia risca să scape de sub control.
Cu toate acestea, J. W. Hardin a hotărât să-şi măsoare forţele cu acele personaje. Într-o secundă, cei cinci s-au înşirat în linie dreapta, umăr lângă umăr, în faţa lui Hardin. Feţele lor, marcate de duritatea unei vieţi prea puţin norocoase, reflectau printre cicatrice şi dinţii căzuţi, fericirea că li se dă ocazia să pună la pământ, fără probleme, un puşti nebun şi insolent.

Hardin, ca de obicei, păru că îngheaţă în faţa oponenţilor săi, în ochii săi se ghicea infernul care era pe punctul de a se dezlănţui. Lumea care lua cina la acele ore în tavernă a abandonat mesele pentru a căuta un refugiu sigur. Hardin nici măcar nu clipea, mâinile sale se aflau la o distanţă infinitezimală de pistoale. Totul era pregătit pentru tragedie. Secundele care au trecut păreau o eternitate. Dintr-odată, unul dintre mexicani a încercat să îşi scoată pistolul, acesta fiind semnalul de început al acelei răfuieli macabre şi înfiorătoare. John Wesley Hardin, cu viteza unui mustang, a scos cartuşierele şi cu o răceală uimitoare i-a doborât, unul câte unul, pe cei cinci mexicani nervoşi. Un minut mai târziu, cinci cadavre zăceau pe podeaua îngheţată a acelui local apropiat de graniţă. Cu aceleaşi mişcări sigure, John se aşeză la una din mesele rămase în picioare după schimbul de focuri, chemă ospătarul şi îi ceru o friptură bună pentru cină. Sunt dintre cei care cred că activitatea produce foame, dar, Dumnezeule! Să omori cinci oameni, oricât de răi ar fi, poate să provoace orice, numai poftă de mâncare, nu! Dar, în mod clar, este vorba despre unul dintre cei mai mari psihopaţi din vest.

Să ne amintim, până acum „Hardin degete reci” omorâse, în mod oficial, doisprezece oameni, cu toate că, în mod neoficial, se zvonea că erau mai mulţi. Cel puţin acum începuse să se bărbierească, fapt ce îi dădea un aspect mai viril în faţa bărbaţilor duri cu care se tot înfrunta.

Pe data de 29 februarie 1872, inima lui John a început, în fine, să bată ca orice inimă omenească. Atunci John a hotărât să se căsătorească cu prima şi unica sa dragoste, frumoasa Jane Bowen, cu care a avut patru copii: Maria Elisabeth, John Wesley, Jane Martina şi Callie, dar nu s-a putut bucura prea mult de viaţa de cuplu şi de urmaşi, din cauza faptului că John Wesley era cel mai căutat pistolar din toată America de Nord. Pe capul său se pusese un preţ de 40.000 de dolari, sumă care, pentru acea perioadă, era uriaşă. Sute de vânători de recompense şi şerifi s-au pus pe treabă, încercând să-l prindă pe acest criminal care, cu paşi siguri, intra în istoria tinerei naţiuni. Hardin a făcut uneori parte din câte un grup, dar nu-i plăcea să călătorească însoţit de cineva. Era un singuratic.

Scopul principal era să-şi apere familia de pericole sau de răzbunare. Cu toate acestea, câţiva dintre apropiaţii lui, de asemenea cu un caracter violent, au fost striviţi sub greutatea legii. Doi dintre verii săi şi iubitul său frate mai mare, Joseph, au fost linşaţi şi spânzuraţi de un stâlp de telegraf. Era un avertisment direct pentru ca John Wesley Hardin să ştie că şi el, mai devreme sau mai târziu, avea să sfârşească la fel. Dar John era şmecher, inteligent şi periculos.

E la fel de sigur că mintea lui contorsionată îi juca farse, cum s-a întâmplat într-o zi în Abilene, oraş în care era şerif Wild Bill Hickok, alt personaj legendar al Vestului. Hickok ştia că Hardin se afla în apropierea oraşului său şi de asta a mărit vigilenţa, ordonând ajutoarelor sale să nu lase garda jos în nici un moment. De fapt, omul legii nu fusese dezamăgit niciodată de intuiţiile sale. John se afla în Abilene, ascuns într-un hotel rău famat. Tânărul era cam nervos şi încerca să înşele somnul, gândindu-se la soţia sa şi la faptul că ar trebui să-l împuşte pe Hickok. Pe când se gândea la toate acestea, auzi un zgomot puternic, care venea din camera alăturată, se ridică apropiindu-se de peretele de unde părea că provine acel zgomot gutural. Da, nu era nicio îndoială, acel zgomot infernal era sforăitul unui oaspete adâncit într-un somn adânc. John a rezistat cât a putut, dar momentul era atât intens, că nu se putu abţine, scoase pistolul din teacă, îl băgă printr-o gaură din perete şi trase fără ezitare, de câteva ori, în omul adormit, pe care îl lăsă adâncit în somnul celor drepţi pentru totdeauna. După micul incident, John fugi spre Abilene.

În anul 1874, şi-a sărbătorit vârsta de douăzeci şi unu de ani omorându-l pe ajutorul de şerif, care a devenit astfel victima cu numărul treizeci şi nouă. Alţi trei ani a reuşit să scape de justiţie; toţi vorbeau de el ca şi cum ar fi fost o fantomă, un spectru care străbate în voie statele din Sud. Părea că nimeni nu era în stare să îl prindă pe John Wesley Hardin.

În final, pistolarul cel mai temut din vest s-a gândit că venise momentul să încerce să îşi refacă viaţa. Împreună cu familia sa a cumpărat bilet la tren, dispus să îşi caute norocul în Florida, dar fatalitatea a vrut ca unul dintre şerifii din Texas să călătorească cu acelaşi tren. Era data de 23 iulie 1877. John a fost recunoscut şi, încercând să scoată pistolul pentru un ultim duel, bretelele pantalonilor au făcut ca pistolul să nu iasă cu aceeaşi repeziciune. Astfel, poliţiştii au reuşit să îl imobilizeze pe John Wesley Hardin. Era finalul aventurii. Din fericire pentru el, în acel stat nu se aplica pedeapsa cu moartea, a fost condamnat, în schimb, la douăzeci şi cinci de ani de închisoare, pentru omorârea ajutorului de şerif. Pe data de 28 de septembrie 1878, s-a dat sentinţa şi Hardin a intrat în închisoarea din Huntsville. Este clar că a încercat să evadeze, dar mereu fără rezultat.

După o vreme, puţin mai relaxat, s-a orientat în închisoare către studiile academice; a studiat teologia, algebra şi dreptul. Mulţumită acestora a obţinut fără dificultate titlul de avocat. Pe data de 16 martie 1894, a fost graţiat ca rezultat al celor aproape şaisprezece ani de comportament exemplar pe care i-a petrecut în închisoare. De fapt, în acest timp J. W. Hardin a fost un deţinut-model, nu s-a implicat niciodată în vreo ceartă sau bătaie. Era ca şi cum spiritul său neliniştit atinsese liniştea necesară pentru a vedea viaţa din altă perspectivă.

Dar, odată eliberat, avea să se deştepte în el din nou acel instinct asasin? Pentru moment, totul părea să spună că nu; John s-a angajat ca avocat în oraşul El Paso, era dispus să înceapă din nou, de data aceasta ca cetăţean cinstit în slujba legii şi a dreptăţii. Chiar el a dat aceste declaraţii ziarului El Paso Times: „Sunt un om paşnic, demn, care se înclină doar în faţa legii şi dreptăţii.” Citind aceste declaraţii, ne putem gândi că, într-adevăr, Hardin căzuse de pe cal şi lovitura suferită L-a dus pe calea cea dreaptă. Cu toate acestea, umbra trecutului său îl urmărea, în dimineaţa însorită din data de 19 august 1895, în timp ce juca liniştit zaruri în salonul unei taverne numită Las Cumbres, a fost împuşcat mortal din spate de către şeriful John Selman, om care se presupune că îl mituise pentru a-l împuşca pe un rival de-al său.

Astfel a murit John Wesley Hardin, la vârsta de patruzeci şi doi de ani. Înmormântarea sa a costat mai puţin de 75 de dolari, sumă ce se presupune că a fost plătită de o amantă. Se încheia povestea unui erou popular, iar viaţa sa a rămas imortalizată în zeci de povestiri, cântece sau filme ca acela în care a jucat Rock Hudson, numit “Povestea unui condamnat“. Legendarul său pistol Colt de 38 de milimetri se poate admira şi azi în muzeul J. M. Davis Arms din Oklahoma; este moştenirea lăsată de un suflet neliniştit care, ca şi altele, a făurit legenda Vestului Sălbatic american.