Tentativa de lovitură de stat face parte din tranziţia zbuciumată a statului iberic de la un regim naţionalist autoritar, impus de generalul Franco după războiul civil, la un regim de factură democrato-liberală. Perioada de după moartea lui Francisco Franco (survenită în 1975) şi primii ani după reinstaurarea monarhiei, conform testamentului politic al acestuia, este caracterizată de o creştere alarmantă a şomajului, inflaţiei şi tendinţelor separatiste. După cei 37 de ani de guvernare militară, care a oferit stabilitate şi progrese sociale şi economice notabile, spaniolii s-au trezit brusc într-o nouă eră nesigură, haotică şi fără repere stabile.

Tensiunile şi frustrările evidente în rândul armatei şi organizaţiilor naţionaliste radicale au fost pe punctul de a exploda şi în 1977 şi 1978 când au existat tentative de organizare a unor revolte sau insurecţii.

În 1981 neînţelegerile dintre partide şi dezbinarea politicianistă au dat prilejul forţelor insurgente să reiasă din nou la suprafaţă. Astfel are loc ocuparea de către Antonio Tejero, ajutat de 200 de camarazi de arme, a sediului Camerei Deputaţilor din Parlamentul spaniol. Incidentul a fost filmat de camerele de luat vederi aflate în încăpere pentru a transmite dezbaterile. Cu pistolul în mână, locotenent-colonelul a cerut politicienilor să stea calmi şi să aştepte să fie înlocuiţi de autorităţi militare competente. Au fost trase şi câteva salve de arme automate în plan vertical pentru a arăta că intenţiile sunt serioase.

Imediat după incident, generalul Jaime Milans del Bosch, comandantul Armatei a 3-a, a scos tancurile pe străzile Valenciei şi a anunţat starea de urgenţă. A încercat deasemenea să atragă suportul pentru lovitura de stat şi din partea altor ofiţeri de rang superior. În tot acest timp un alt insurgent, generalul Torres Rojas, nu a reuşit să-l convingă pe comandantul unei unităţi din capitala ţării să ocupe poziţii strategice în Madrid, precum posturile publice de radio şi televiziune.

Refuzul regelui de a susţine revolta armatei, deşi ofiţerii au propus un guvern provizoriu care să se afle sub comanda acestuia, a pecetluit soarta loviturii de stat. Juan Carlos, după ce s-a asigurat de loialitatea majorităţii comandanţilor armatei, a cerut a doua zi dimineaţa în direct la televizor restabilirea ordinii. “Coroana, simbol al perenităţii şi unităţii naţionale, nu poate tolera sub nici o formă acţiunile şi atitudinile care încearcă să întrerupă procesul democratic”, a declarat acesta în apariţia televizată, îmbrăcat în uniformă militară.

În aceste condiţii, văzând că suportul pentru lovitură de stat nu este cel scontat, politicienii au fost eliberaţi fără a fi răniţi.

După acest eveniment monarhia spaniolă a ieşit mai întârită pentru moment iar principalii complotişti, Milans del Bosch, Alfonso Armada, Carlos Fenollar şi Antonio Tejero Molina au fost condamnaţi la 30 de ani de detenţie. Alte 30 de pe persoane implicate au primit deasemenea condamnări cu închisoarea. Juan Garcia Carres, fostul lider al Sindicatului Vertical, unicul acceptat pe vremea regimului generalului Franco, a fost singurul civil condamnat în procesele care au urmat.

În data de 2 decembrie 1996 Tejero a fost ultimul eliberat din lotul celor condamnaţi pentru evenimentele din 1981, după ce a executat 15 ani de detenţie într-o închisoare militară.

Până în prezent, evenimentele din 23-24 februarie 1981 constituie ultima tentativă de lovitură de stat militară din Europa de vest. Sursa: FrontPress.ro