Nu e prima oară când scriu despre asta, dar pentru mine, ”declick”-ul a fost Mondialul spaniol, din 1982. Nu-mi vine să cred că deși aveam 6 ani, acel turneu m-a impresionat atât de mult încât și astăzi îmi amintesc, aproape zi cu zi, cum am trăit acele meciuri. ”Încălzirea” am făcut-o înainte, când am găsit prin casă un fel de ghid scos, cred, de ”Sportul”, în care erau prezentate echipele, orașele și programul. Totodată, aveam o revistă TV maghiară (încă se mai găsea așa ceva la chioșcuri în acei ani…) în care se prezenta naționala Ungariei, cu îndemnul ”Hajra magyarok!”. În plus, aveam prin casă și un fel de steguleț cu mascota ”Naranjito” (vezi poză). Apoi, au început să apară și autocolantele ”Panini”. Nu are rost să mai zic ce însemnau ele pentru noi. Dacă nu ți-ai făcut colecții de abțibilde ”Panini”, nu ai fost un adevărat microbist! Am așteptat cu emoție startul, era ceva măreț și incomparabil pentru mine.

A fost o vară de neuitat, vorba filmului lui Lucian Pintilie. Festivitatea de deschidere, cu porumbelul ce ieșea dintr-o minge, pe ”Camp Nou”, mi-a crescut apetitul. Au urmat meciuri magice,cu stadioane pline, cu acel specific iberic care m-a făcut, poate, ca treptat să devin un iubitor al fotbalului spaniol. Am văzut la iugoslavi și la unguri meciurile, cu ”puricii” aferenți, firește. Am fost bucuros pentru acel 10-1 (ce scor!) din Ungaria-El Salvador, m-a surprins traseul italienilor, un fel de outsideri la acel turneu, am văzut în direct acel RFG-Franța, poate cel mai dramatic meci internațional pe care l-am urmărit vreodată. L-am consolat pe unchiul meu, care a pierdut 1.000 de lei la un pariu, mizând pe vest-germani în finala cu Italia. I-am compătimit pe iugoslavi, bătuți de gazdele spaniole cu ajutorul arbitrilor. Mi-au plăcut tricourile Angliei. Am început să învăț geografie, auzind pentru prima dată de Camerun, El Salvador, Algeria sau Kuweit. L-am admirat pe Lato, un fotbalist uriaș, reținându-l, probabil, pentru calviția sa arhicunoscută. S-au conturat în mintea mea și primii giganți ai fotbalului: Paolo Rossi, Diego Maradona, Socrates, Zico, Platini, Rummenigge. Ce sportivi!

Au urmat ”OleOleOleOleWeAreTheChampions” din Mexic, ”Notti Magiche” din Italia, au venit nopțile americane, Ricky Martin în 1998, dar nimic nu a fost ca atunci. Nici fotbalul. Practic, a fost ultimul turneu la care am putut vedea Brazilia în starea ei de bucurie pură, de fotbal nealterat. Brazilia primordială, cea care a dat fotbalului conotație de spectacol. ”Selecao” a fost năruită de o Italie rece și nemiloasă în faza a doua a grupelor, punând practic capăt unei epoci în care conta în primul rând fotbalul, apoi aspectele tactice, strategice sau de alt tip. Waldir Peres, Leandro, Oscar, Luizinho, Junior, Socrates, Serginho, Eder, Zico, Falcao, Dirceu. Echipa de start din meciul cu URSS, jucători pe care-i vedeam ca pe niște extraterești, cu mult înainte de a se introduce acest termen pentru Barcelona. Căutați pe youtube înregistrările meciurilor Braziliei din 1982, nu vă veți sătura niciodată să dați replay. Artă! Vraja acelui fotbal nu va mai putea fi repetată, asemeni unor mari civilizații ale omenirii…

Cine a reușit să vadă acești jucători știe că de-atunci fotbalul nu mai e la fel. Ca și primăverile, de-altfel, care sunt uneori mai mult veri, alteori mai mult ierni… De Levente Balint