Teatrul de mahala
Bucureştiul interbelic era o lume a contrastelor. O lume în care centrul oraşului era împânzit de automobile elegante, de domni şi de domniţe îmbrăcaţi după ultima modă occidentală în timp ce cartierele mărginaşe rămăseseră parcă într-o altă epocă , patriarhală încă , plină de noroi şi inundată periodic, fără electricitate, fără apă curentă şi canalizare.
Aceste contraste nu putea să ocolească lumea spectacolului.În afara mişcării teatrale care se manifesta în teatrele cu stagiune regulată de pe bulevardele centrale ale metropolei mai exista şi o aşa zisă “mişcare teatrală” a cartierelor periferice. Bineînteles că şi calitatea “actelor artistice” era pe măsura publicului acestei lumi.
Un prim loc în care aveau loc spectacolele erau cinematografele de cartier care anunţau “cu litere de-o şchioapă: Azi reprezentaţie cu artişti. Şi după terminarea filmului, un om oribil fardat, anunţă cu o voce pripită: Urmează trupa lonescu – Chinezu’, sau Niculescu - Fix sau aşa ceva. Şi in faţa elitei mahalalei urmează reprezentarea unei aşa zise reviste, inseilare de glume neroade şi obscenităţi “. În timpul spectacolului “audienţa aleasă” se strâmbă de râs şi aclamă pe artisti. ,,Bravo, mă Mitică !“ sau “Eşti dat dracului, Gogule !“ erau genul de remarci care se făceau auzite din sală.
 |
| "Fete vesele" într-un restaurant de periferie aşteptând începutul reprezentaţiei |
Şi mai erau aşa numitele “Localuri familiare” –craşme de cartier de fapt – în care “cabotini siniştri dau ..reprezentaţii artistice.” Erau locuri în care actorii care trăiau în mizerie sau cei fără angajamente în teatrele centrale şi fără talent de cele mai multe ori dădeau reprezentaţii în schimbul câtorva lei sau pentru o masă.
“Dealungul căii Griviţei, până la cimitirul Sfânta Vineri, şi mai departe , sunt înşirate aşa numitele „teatre", în care oameni, ce se numesc artişti duc cea mai cumplită mizerie. Să avem în vedere că unii dintre ei şi care duc o viaţă cu adevărat câinească — sunt absolvenţi de Conservator, iar cea mai mare parte şi-au început „cariera"în centru“.
O experienţă avută într-unul dintre aceste localuri ne-o povesteşte reporterul interbelic Ioan Massoff :
“ Cum deschizi uşa localului, te trăzneşte un miros imposibil de came alterată şi mahorcă. E ora 12 noaptea — toiul — şi nu găsesti loc să arunci un ac cu gămălie. Pe la mese, toata pleava periferiei. Vreo câţiva reangajaţi şi cheferişti formează elita localului. În fund e improvizată o estradă, împodobită cu foiţă tricoloră.
 |
| Singur la un restaurant cu reprezentaţie |
La un moment dat atmosfera devină incărcată şi spectatorii cer, din ce în ce
mai insistent, începerea reprezentaţiei. Cum insă „domnul lani", directorul teatrului, n'a plătit angajaţilor săi de o săptămană, aceştia nu vor să mai „joace". Numai în urma insistenţelor, din ce în ce mai agresive, ale celor de la mese, domnul lani consimte să-şi plătească trupa.
Perdeaua se ridică şi incepe spectacolul : inşiruire de simple trivialităţi, fără pic de haz. Copiii mai mici de 15 ani spun, cu neruşinare, cele mai oribile obscenităţi, însoţindu-le cu gesturi indecente. Suntem una din puţinele ţări din lume în care nu este reglementată chestiunea protecţiei aşa zişilor copii actori.
Am vizitat cabinele şi culisele acestor „teatre". În dosul barăcii, pe o suprafaţă de doi metri pătraţi, se îmbracă deavalma, intr'o promiscuitate oribilă, femei şi bărbaţi. La un teatru de soiul acesta „artiştii" se îmbracă în bucătărie, lângă bucătarul care taie mereu la ceapă.
Sunt lucruri reale şi redate fără niciun fel de exagerare. Existenţa acestor cabotini e de plans. După „spectacol", dacă un client capricios o cere, „artistele" sunt nevoite să ia loc la masa clientului capricios. Altfel, domnul lani — „negustor până'n unghii"— le reziliază contractul.”
Sursa informaţiilor şi a fotografiilor – revista Realitatea ilustrată– numărul din 24 martie 1937– reporter Ioan Massoff
deieri-deazi.blogspot.com