Iubirea în farmece, cântece și…descântece
Poate te amuză credința românilor în farmece și blesteme. Dar ea era prezentă în conștiința populară în perioada interbelică – tot așa cum ea mai persistă și astăzi. Se rosteau și atunci, ca și acum “incantații” speciale pentru îndepărtarea vrăjilor sau pentru alungarea spiritelor rele. Folclorul românesc conține multe descântece de deochi, acesta fiind considerat în popor o boală indusă prin magie de o simplă uitătură invidioasă. Dar descântecele se fac și pentru aducerea dragostei, pentru sănătate, pentru…aducerea înapoi a barbatului. Practic pentru orice situație ivită în viața există și…o soluție în lumea farmecelor sau a descăntecelor.
Un articol deosebit de interesant pe aceasta temă a apărut în săptămânalul “Realitatea ilustrată” din 14 aprilie 1937. Articolul cu titlul “Hai, mamă, la țața…” a fost scris de Lory Panaitescu-Zătreni. O să vă transcriu în cele ce urmează pasaje importante:
“ S’a mai spus și toată lumea ştie că, în ritmul ultratrepidant al vieţii de azi, iubirea este şi ea mai grăbită, mai superficială, mai puţin trainică şi mai puţin dureroasă, ca înainte vreme. Legăturile se înnoadă mai repede, plăcerile se împletesc mai uşor, dar despărţirea nu întârzie, iar durerea — atunci când e — se vindecă cu altă sărutare, se uită într'un pahar de vin spumos, se şterge într'o glumă. Şi între iubire şi aventură, iubirea de azi e mai mult aventură.(…)
 |
| Țața..... |
În satul meu, când o fată iubeşte un flăcău, iar el ţine la alta, mama nu-şi mustră odrasla, ci o mângâie, o încurajează să câştige inima flăcăului, dacă se poate, o găteşte şi o veghează ; şi dacă nu se poate, dacă biata Ioana îşi pierde nopţile plângând şi zilele zăcând, atunci calea de luat e numai una :
— Hai, mamă, la ţaţa...
Cu o pasăre sub braţ, cu o sticlă de ţuică în sân, pe sub seară, în ascuns, mama şi fiica se strecoară, ca două umbre, abea simţite şi de câini, la Cocoşoaica în ogradă, să puie fermece lui Ion. Ce alta ar putea să facă? Cui să spui, în lumea rea, de focul care mistue o biată inimă de fată? Gurile rele ale satului pândesc cu ochi de mâţă rea, din umbră. Batjocura stă să se reverse în bale...
— Da, ce o f i având fata dumitale, lele Mariţă, de s’a albit aşa la faţă ?...
— Oare ? Nu băgai de seamă, ţaţă Călino... Da nu cred... E săritoare şi veselă ca de Paşti... îşi face o cămeşe de toată frumuseaţa...
— Îmi păru bolnavă la horă alantăieri... Parcă se lovia numa’n cotu lui Ion...
— Care Ion ?
— Ei, Ion al lui Şolomon de la Văleni...
— Care Ion a lui Şolomon, ţaţă?
— Ei, bată-te, lele Mariţă... Ion , bălanul de-a fost jăndar...
— Aaa... Păi ce să caute Ioana mea la cotul lui... Îi fată cuminte. Da ' văzuşi ce pagubă pe bietu’ llie al Morăresei... Îi muri vaca...
Sărmana femeie schimbă vorba, dar în sufletul ei numai Dumnezeu ştie
ce se petrece. E nevoie să se grăbească...
— Hai, mamă, la ţaţa...
 |
| Descântec la fântână |
Ori descântec, să scape fata de pârjol, ori farmece, să-l aducă pe flăcău...
Se înţelege deosebirea între aceşti doi termeni. Descântecul este formula, însofită de gesturi alinătoare (o atingere a tâmplelor, o apăsare slabă a pleoapelor, sau un masaj bun, ori de unele leacuri — din păcate — de înghiţit, sau de baut,care diferă dela caz la caz şi care — se presupune — vindecă, înmoaie, îndepărtează răul din trup, sau din suflet. Farmecele sânt invocațiuni, însoţite de un ritual, destul de complicat de cele mai multe ori, sînt imprecaţiuni, sau ordine, adresate unor duhuri, pentru a atrage norocul, dragostea sau banii, pentru a trimete asupra cuiva nenorocul, boala sau chiar moarte, pentru ca să stăpâneşti spiritual pe cineva, să-l ingenunchi complet. Să presupunem că o fata vrea cu orice preț pe flăcăul alteia... Îi va „pune fermece", ca sa tânjească de dorul ei, să se culce seara, bun-sănătos şi să se trezească a doua zi în zori bolnav de dorul ei, îndrăgostit până peste urechi, orb pentru toate, surd la toate, numai pe ea s’o vadă, numai pe ea s'o audă.
În cazul nostru, luat ca pildă, iată cum va pune Ioana , „fermece" lui Ion:
După tocmeala de rigoare şi expunerea cazului în amănunt, femeile — adică mama şi fiica — lasă bunătăţile în ograda Cocoșoaicei, primind în schimb anumite instrucţiuni necesare. Farmecele se pun de obicei la Lună nouă, aşa încât biata Ioana îşi înfrânează dorul şi se mistue la focul inimei până la data fixată de ritual.
În noaptea sorocită sunt amândouă în deal, la Cocoşoaica. Aceasta din urmă a pus pe vatră un urcior bine astupat în care fierbe apă neîncepută, bătută cu busuioc pe noapte fără Lună. În apa aceea fata a scuipat sau a deşertat o lingura de apă de izvor, cu care şi-a clătit gura mai întaiu. Nouă beţisoare puse la rând stau lângă vatră : arţar, porumbar, gorun, alun, scaiete, „ţandără de corlată“, sânger, linte şi mazăre.
Apa începe a bolborosi pe jar. Cocoşoaica se desface de bazma, îşi pune la ureche o floare roşie de muşcata pe care Ioana a păstrat-o între dinţi pâna acum, muşca faţa fetei, care sâsăe de durere, îi ia batista şi şi-o aşeaza pe frunte, pune mâna pe beţişoare şi cu faţa la Lună, spune :
Floare „roşă“ de muşcată
Mă născui acuma iată
Alăptată
Înţărcată
Ionica botezată. . .
Luând apoi busuioc în mână, şopteşte în sâsâitul apei ce fierbe:
“Stea, steuluța mea, Toate stelele să stea, Numai tu să nu stai. Să te faci năpârcă viforîtă Din cer coborîtă, Cu 44 de ciocuri de oţel, Cu 44 de aripi de fier. Să te duci la ursitoarea mea. Ursată de la Dumnezeu dată, Prin sat neumblat. De câine nelătrat, Să te duci fără frică, La patul lui Ionică, Cu ciocul să mi-l ciocneşti, Cu aripile să mi-l plesneşti. De-o fi la porci, De-o fi la vaci, Să nu-i dea stare a sta, Mâncare a manca, Somn a dormi, Până la mine. La scrisa mea, Nu s’o gândi, N’o veni“.
 |
| Indrăgostiți... |
la betişoarele unul câte unul şi loveşte pântecele urciorului...
„Tu alun, să mi-l aduci ca pe un nebun... Tu arţar, să mi-l aduci ca pe un armăsar...“
Urmează un întreg şir de versuri, ce nu pot fi redate din cauza expresiilor prea tari. Ele nu constitue însa o pervertire, nu sunt expresia unui viciu, sau a unui moment de isterie, cum s'ar putea crede, ci o urmare fireasca a vieţii de familie de la tară a traiului în comun, dus la ultima limita a înţelesuluilui total. Fecioara, adică “fata mare" de la ţara doarme in aceeaşi odaie cu părinţii, cu o soră măritata şi soţul acesteia, cu un frate şi femeia lui cu ceilalţi copii, mari şi mici şi nu arare ori cu animalele. Secrete sexuale — în înţelesul ce l-ar putea avea aceste cuvinte — chiar azi - pentru o fată dela oraş — nu există pentru ea. Măritişul nu e o poartă spre necunoscut, decât în ce priveşte caracterul “omului", ce va fi al ei; bun sau rău, muncitor sau leneş, beţiv, risipitor sau adunat. Restul îl află oricare dela o vârstă atât de fragedă, încât e jalnic pentru bietele lor vieţi. De aceea expresiile tari în farmecele de iubire, nu sunt pornografii, ci chemări mai tari, invocaţiuni, de efect, sublinieri ce impresionează...
“Piatră de cărbune stins, Sa-mi aduci pe Ion învins, Busuioc cu frunze rare, Să-l văd sara pe cărare, Cum miroasă câineşte.Şi la poarta mea s’opreşte...“
Urmează unele versuri imposibil de redat, apoi finalul:
„Să-l alung şi el să vie, Numa’n lacrimi şi suspine, Şi să moară fără mine.”
Femeile sparg urciorul. Fata capătă o măsură din lichidul vrăjit. Ea, maică-sa, sau oricare de-ai casei va turna pândind prilejul să nu fie văzuţi — două, trei picături în mâncarea sau băutura flăcăului. Cu riscul de a fi surprinşi cu preţul multor osteneli si viclenii, cu primejdia ruşinii şi a duşmăniei de veci. Aşa vor face, altfel nu „iesă" farmecul.
Trebuie să mărturisesc, însă că textul meu nu e complet, nu numai din cauză că n'am scris expresiile prea tari, ci pentru că nu l-am putut afla în întregul lui, în ciuda silinţelor ce mi-am dat. Femeia care lecueşte şi „leagă de dragoste"îşi apără secretul formulelor ei cu o tenacitate demnă de o cauză mai bună şi aproape imposibil de învîns. Nu numai pentrucă ele ar fi pâinea ei, ci mai ales din credinţă că, odată răspândite, deşirate la lumina zilei, din om în om, trecute din gură în gură, fără ritualul de rigoare, ele îşi pierd efectul pentru acel ce le-a destăinut. Ba, există şi o pedeapsă grea, cu boală lungă cu zăcere în chinuri grele şi, în cele din urmă, cu ispăşirea finală.
Ea însăşi a moştenit aceste formule versificate, de la mama, de la gaga (sora mai mare), sau dela o cumătră — căreia i-a fost ca o fată în cea mai mare taină, aproape sigur de la o muribundă, ca pe o comoară de preţ. Sau a furat secretul, trăgând cu urechea, în nenumăratele ocazii, când a făcut apel la puterile „fermecelor". În acest din urmă caz (foarte rar, dar posibil totuşi) e mai căutată, reputaţia ei întrece în faimă pe a celorlalte, farmecele ei au maî mult preţ...
— Hai, maică, la țaţa... (cutare) — spune fata, mama, omul sau flăcăul în nevoe. — Că ştie fermece furate!...
Deosebirea între ţaţa Cocoşoaica şi orice altă ghicitoare în cafea, sau în cărţi, de pe la periferiile Capitalei, stă în faptul că aceste din urmă, profesioniste, dau clientelei lor o formula, un talisman sau o deslegare a viitorului în care ele, personal nu cred. Sunt vânzătoare de marfă amăgitoare (ce poate alina uneori, desigur) şi atâta tot; dar marfă bună numai pentru alţiî. Ţaţa Cocoşoaica crede însă în descântecul sau vraja ei. Ea „leagă de dragoste", pentru copiii ei, — dacă are, pentru soţul ei, dacă mai trăieşte.Îi descântă dacă sunt bolnavi şi îşi aplică ei însăşi acelaşi tratament. Chiar dacă recurge la unele exagerări de mimică sau dicţiune — când are lume — ca să facă impresie, în sufletul ei ea e convinsă de puterea magică a farmecelor.
Ce se întâmplă însă cu Ioana? A „pus fermece" lui Ionşi acum aşteaptă să se întâmple minunea. Şi uneori este atât de mare puterea credinţei, atât de puternică nădejdea, că fata se îndreaptă dela o zi la alta, se îmbujorează, ochii îi capătă un luciu nou, în toată fiinţa ei e primăvară şi e viaţă. Se găteşte ca de sărbătoare şi — muncind bărbată — cântă cu „viers" ales şi glas de pasăre, spre uimirea leliţelor vecine, care fac ochii mari şi se strâng roată să stea de taină. Cântă de dor şi de nădejde, cu duioşie şi curaj:
Ai dor, dor, dor.
Uite ţaţă, mor...
Taci cu ţaţa că nu mori
 |
| Idilă la fântână |
Că-ţi dau leacuri şi te scoli
Câte leacuri sînt pe lume
Toate sunt în sân la mine...
Sau:
Foaie verde matostat,
Ţi-a dat, Ioane, cin’ţi-a dat
Două fete dintr’un sat
Şi-o femeie cu bărbat.
Ţi-a dat buruiană amară
De m’ai uitat dintr'o „sară“
Buruiană din pădure
Să nu mai mă vezi pe lume
Buruiană din livezi
De n’ai ochi să mă mai vezi...
Şi uneori se întâmplă şi această minune. Flăcăul o vede, ca şi toţi ceilalţi, altfel decât înainte. Strălucirea ochilor, bucuria nădejdii, curajul încrederii de sine, o schimbă, o fac mai aţâţătoare.ÎI atrage fata asta cu tot felul ei nou de-a fi, îl pătrunde un fior tainic pe care nu şi-l explică — şi nici n'ar putea să şi-l explice — şi se apropie de ea.
Se întâmplă însă, mai des, ca flăcăul să n'aibă habar, să păşească neşovăitor pe calea lui, spre altă fată. Atunci îndrăgostita se lasă desnădejdei, slăbeşte şi se ofileşte, sărăceşte plătind „fermece ", nu poate mânca şi se istoveşte muncind. Pâna într-o zi când nu mai poate lăsa culcuşul şi mama nu mai poate ascunde nimănui că fata ei zace de tânjeală.Şi iar va spune una din ele:
„Hai, mamă, la ţaţa "...
Dar fata nu se urneşte că nu poate şi de aceea ţaţa Cocoşoaica scoboară dealul, s'o descânte (Cum să fi putut „lega" flăcăul dacă era el fermecat mai dinainte ?...), să-i treacă de boală şi de dor, „să rămână curată, ca din cer picată, de rămnitor neatinsă, de rău nepătrunsă, de deochietor neajunsă, de moarte uitată, de Dumnezeu iertată“ ...
Să ferească Dumnezeu să-i mai dea şi ceva leacuri de înghiţit ori de băut. O bagă în pământ cu zile. Dar se poate ca iubirea neostoită să ia alte aspecte mai puţin tragice. Sânt fete ce se resemnează, „se iau cu alt om "şi nu se simt mai rău de asta. Altele sfârşesc prin a uita. Unele, firi răzbunătoare, se duc să-i puie cuţitu de moarte. Vraje care costa mult de tot şi se face în mare taina, căci nu e puţin lucru să om ori un om! (…)”.
Sursa articolului și a fotografiilor : revista “Realitatea ilustrată” – numărul din 14 aprilie 1937 răsfoită în biblioteca digital a Bibliotecii Centrale Universitare “Lucian Blaga” Cluj-Napoca.
deteri-deazi.blogspot.com