Nu mă încearcă o atitudine prea romanţată faţă de japonezi. Şi ei uită uneori să cureţe murdăria după câinii, pe care îi scot la plimbare, şi ei exagerează în unele privinţe şi sunt mult prea reţinuţi în altele. Se pot vedea nenumărate influenţe americane în viaţa de zi cu zi, aşa cum se poate constata şi o anumită superficialitate, la care nu m-aş fi aşteptat (firme scrise cu greşeli grave de ortografie, deşi un “spell-check” ar fi la îndemâna oricui).

Dar, de fapt, asta înseamnă un popor, suma virtuţilor şi slăbiciunilor sale.

Ce mi-a plăcut, şi poate factorul determinant, pentru care am preferat Japonia Chinei, este atitudinea faţă de muncă, şi faptul că ei nu văd în muncă o corvoadă, ci o împlinire. Una dintre imaginile cele mai comune din Japonia, sunt indivizii, care dirijează traficul în jurul şantierelor (chiar şi la cele mici, de peticire a trotuarelor), în jurul parcărilor pentru biciclete sau la intrarea şi ieşirea din gări. Există semne de circulaţie, există o semnalizare corespunzătoare a şantierelor şi parcărilor, iar şoferii japonezi circulă în general destul de încet şi atent. Şi atunci, de ce să mai arunci bani, pentru a plăti uneori două persoane, pentru dirijarea traficului în jurul unei lucrări de reparare a trotuarelor? Răspunsul este evident dacă schimbăm paradigma, dacă înţelegem că munca reprezintă împlinirea, şi nu salariul. În Europa, cei doi nu ar fi fost angajaţi pentru a dirija traficul în jurul micii lucrări. Ei ar fi fost şomeri sau asistaţi social. S-ar fi îndobitocit acasă, stând în faţa televizorului şi ar fi dus o existenţă strict parazitară. Japonezii preferă să le dea de muncă. Ei nu câştigă mult (puţin, raportat la ceilalţi conaţionali), dar sunt membrii productivi ai societăţii. Fac ceva, şi pot să fie mândrii de asta. Iar aceste joburi sunt peste tot, micile slujbe, care îţi oferă satisfacţia de a-ţi câştiga pâinea.

Germania, aşa cum o facem şi noi într-o anumită măsură, încurajează parazitismul. Asigură venituri, mai ales familiilor cu mulţi copii, care sunt aproape identice cu cele generate de un salariu. Şi dacă nu vezi în muncă o împlinire, ce sens are să munceşti?

Tot în această categorie se înscrie şi atitudinea faţă de plus-valoarea generată. Japonia este foarte conservatoare. Este închisă din multe puncte de vedere, iar un străin, care nu are un plan foarte clar şi resursele necesare pentru a-şi finanţa existenţa şi mai ales dezvoltarea aici, este îndepărtat foarte repede de pe insule.

Germania primeşte cu braţele deschise mai ales persoanele ce vin din zone sărace, defavorizate, cu familii numeroase, fără prea multe planuri de viitor, în afară de a se aşeza pe teritoriul german. Rezultatul nu este numai o creştere a presiunii asupra bugetului social şi a contribuabililor, ci şi distribuţia plus-valorii create de generaţiile anterioare, către persoane, ce nu au nici în clin nici în mânecă cu ea.

Pe scurt, una dintre motivaţiile în muncă ale japonezilor este că generează plus-valoare pentru copiii lor, în timp ce populaţia Germaniei generează plus valoare în mare măsură pentru binele imigranţilor africani şi al celor din spaţiul turc.

O altă diferenţă fundamentală este că japonezii au reuşit să îşi prelucreze trecutul şi să păşească mai departe. Au pierdut un război, care le-a decimat populaţia. Au moştenit, la fel ca şi nemţii, o ţară distrusă, arsă, şi au reuşit să o ridice într-un timp extrem de scurt.

Dar ei nu simt nevoia de a persecuta pe nimeni. Privirea este orientată spre viitor, iar libertatea de exprimare este asigurată.

În Germania, în schimb, cred că dorinţa de a persecuta este genetică. Acum vreo 80 de ani, oameni erau smulşi din sânul familiei, aruncaţi în lagăre sau executaţi pentru vederile lor politice, erau supuşi la agresiuni fizice şi poliţia se prefăcea că anchetează cazurile. În anul 2014, candidaţii naţionalişti pentru Parlamentul European sunt atacaţi în casele lor, alături de copiii lor cu cocktail-uri Molotov, dispozitive explozive cu vopsea, bunurile le sunt distruse, întâlnirile de partid le sunt interzise, sunt persecutaţi la locurile de muncă, tot pentru vederile lor politice.

Se pare că Germania pur şi simplu nu poate funcţiona, dacă nu îi dă un bocanc în gură celui, care exprimă o opinie diferită de cea a majorităţii. În Japonia nu este cazul.

Pentru a închide acest arc în spaţiu şi a rezuma diferenţele esenţiale, din punctul meu de vedere, în Germania, dacă vii cu mâna întinsă ţi se dă, iar dacă vii să dezvolţi, să creezi, să generezi plus-valoare, eşti pus imediat la plată. În Japonia, dacă vii cu mâna întinsă, ţi se arată uşa (ca o mică paranteză, nu am văzut până acum NICIUN cerşetor aici). Dacă vii să creezi, să dezvolţi afaceri sau idei, eşti primit cu braţele deschise şi susţinut.

Poate ar trebui să ne căutăm câteodată modele şi mai departe, poate ar trebui să ne mai deschidem câteodată ochii şi să ne punem întrebarea: “Ce ne dorim cu adevărat, pentru noi şi copiii noştri?” Şi poate ar fi cazul să şi facem paşii necesari. De Remus Rădoiu