Pentru a înţelege mişcările separatiste europene din ultimii 20 de ani, aş propune să facem următoarea simulare.

Lansăm ideea unei autonomii substanţiale a Sofiei, capitala Bulgariei, pentru a o detaşa într-un final de restul ţării. În acest scop, mobilizăm o ceată de istorici prezentabili pentru mass-media întru a dovedi – de exemplu – rădăcinile celtice ale oraşului, căzut pradă dominaţiei invadatorilor nordici, vinovaţi pentru masacrul a mii de creştini paşnici şi nevinovaţi. Istoria este bogată, şi cuprinde din belşug subiecte care pot fi folosite. Independenţa Sofiei faţă de restul ţării, mai puţin dezvoltat din punct de vedere economic, ar duce automat la o creştere a prosperităţii cetăţenilor săi – de la un venit pe ţară de 37% din media europeană, acesta ar trece la 70%, iar măsluind cumva excluderea cartierelor de romi din calcul, chiar la 100%! Nu ne-ar mai rămâne decât să ne proclamăm capitala “Luxemburgul din Balcani”. Floare la ureche!

La fel, dacă oraşul München ar întreprinde, într-o bună zi, să se scuture de “jugul” nemţesc, idem pentru Londra. În acest caz, veniturile locuitorilor lor ar ajunge la cifre astronomice: 300% din media UE pentru primii, până la 600% pentru cei de-ai doilea!

Ce-i poate împiedica pe bogaţi să se libereze de povara concetăţenilor lor mai săraci? Să ne amintim că, la căderea Imperiului Otoman, Balcanii au fost adânciţi într-o criză de mai multe decenii. De-a lungul secolului al XIX-lea, de exemplu, economia Greciei a fost pusă sub perfuzie de marile bănci internaţionale – exact ca astăzi. Din ruinele imperiului austro-ungar s-a înălţat o mică ţară agrară, provincială şi folclorică – Austria. În vremurile splendorii lor, aceste entităţi posedau largi teritorii controlate de guvernul central – o sursă de materii prime şi de mână de lucru care consuma la schimb produsele industriei. Un schimb care necesita o doză bună de solidaritate: bogaţii consacrau o parte din venitul lor pentru educarea viitorilor angajaţi, pentru a construi drumuri, pentru a apăra graniţele ţării. Toate acestea nu mai sunt valabile astăzi: dacă Sofia şi-ar declara independenţa, ea nu ar mai avea astfel de preocupări. Economia este acum globală, iar securitatea este asigurată de către NATO. Oraşul îşi va putea cumpăra roşiile mai degrabă din Izmir (Turcia) decât din Plovdiv (sudul Bulgariei), şi îşi va putea angaja conducătorii de tramvaie din New Delhi în loc de Vidin (nordul Bulgariei).

Construcţia identitară, oricât de fantasmagorică ar fi ea, îşi are doza de importanţă – desigur. Dar ea este mai ales o unealtă în lupta pentru putere şi resurse economice. Spre deosebire de Sofia, Catalonia are cu adevărat o istorie milenară, o cultură şi chiar şi o limbă proprie. Dar argumentul cel mai serios al partizanilor independenţei rămâne faptul că regiunea sus-citată este cu mult mai bogată decât restul Spaniei: separatiştii câştigă simpatia alegătorilor datorită acestui refuz de a plăti pentru ceilalţi. În comparaţie, separatiştii basci, care nu ezită să recurgă la forţă şi teroare, par să fie mai îndârjiţi în lupta lor împotriva Madridului. Şi totuşi independenţa lor pare mai îndepărtată decât cea a compatrioţilor lor catalani pentru simplul motiv că sunt mult mai săraci. Acelaşi lucru în Scoţia, care se pregăteşte să organizeze în doi ani un referendum asupra independenţei sale. Şi acolo avem o istorie veche, diferenţe culturale şi daune ale imperialismului britanic – pe scurt, întregul arsenal identitar necesar pentru a sprijini această mişcare separatistă. Dar oare această dorinţă de independenţă ar fi la fel de puternică dacă nu s-ar fi descoperit în Marea Nordului rezerve de petrol capabile de a face din Scoţia o a doua Norvegie – o ţară care, de altfel, refuză cu încăpăţânare să adere la UE? În comparaţie, naţionalismul irlandez este mult mai străvechi, şi chiar sângeros. Dar majoritatea irlandezilor de Nord s-au dovedit de mai multe ori a fi potrivnici independenţei lor.

Flamanzii din Belgia îşi cer de asemenea independenţa, din cauza sărăcirii compatrioţilor lor valoni, din anii 1970. Poate că singurul lucru – pe lângă rege, bere şi fotbal – care face că această mică ţară simpatică mai există încă, este oraşul Bruxelles, pe care cele două entităţi nu reuşesc să şi-l împartă. Altminteri, procesul de descompunere este foarte avansat şi majoritatea belgienilor pe care-i cunosc s-au obişnuit cu ideea că ţara lor va dispărea într-o bună zi. Naţionalismul corsican, mult mai zgomotos, are în schimb mult mai puţine şanse de izbândă, fiindcă este mult mai puţin probabil că populaţia insulei de frumuseţe (unde sunt incendiate în fiecare vară vile ale unor “intruşi” francezi ) va renunţa la generoasele subvenţii şi avantaje acordate de Franţa.

Cum se face că Europa de Vest cade la rândul ei pradă separatismului şi dezintegrării care a cotropit estul continentului? Trebuie oare căutat motivul în politica iresponsabilă a regionalismelor propovăduită de UE? Această politică fusese menită să slăbească statele-naţiune în favoarea Bruxelles-ului. Ideea nu a reuşit, fiindcă statele au fost într-adevăr slăbite, dar Bruxelles a fost slăbit şi mai tare.

Pentru mine, principalul motiv al dezintegrării teritoriilor naţionale este logica neoliberală potrivit căreia profitul economic imediat rămâne criteriul unic şi universal. Şi astfel o ţară, regiune sau chiar un oraş se iau drept întreprinderi şi acţionează în mod egoist pe piaţa mondială. Aspectul vizibil al acestui proces este împuternicirea discursului identitar, care devine mai agresiv, sau chiar cu tendințe fasciste. Britanici din ce în ce mai anti-europeni, germani care nu doresc să plătească pentru mişmaşurile grecilor… Noul naţionalism este defensiv, şi, dincolo de simboluri, exprimă dorinţa unui mic grup de bogaţi de a se retranşa în spatele zidurilor castelului, lăsându-i pe ceilalţi în plata Domnului. Ca în Evul Mediu…

Desigur va mai curge încă multă cerneală pe aceste subiecte. Dar nu trebuie să uităm învăţăturile Istoriei: în timp ce Europa se întoarce la feudalism, marile imperii au vântul în pânze. A fost odinioară cazul cu Poarta Mare, astăzi este vremea Chinei şi a Statelor Unite ale Americii. De Ivailo Ditchev – PressEurop 

Citeste si O Europa schizofrenica, obsedata, in care SEPARATISMUL e la moda