Caracteristica sufletească a Bucureştilor la 1934 era „lipsa de orice caracteristică. În Bucureşti, spiritul colectiv este încă numai suma tuturor spiritelor indivizilor care îl compun. Oraşul nostru este un oraş nou, fără tradiţie, fără etajarea categoriilor sociale, fără disciplină socială şi fără fixarea valorilor”. Alimentată aproape continuu de valuri sau „viituri” demografice, colonizate mai degrabă haotic, oferă Bucureştilor o imagine „de apă continuu turburată”. Populaţia capitalei noastre la 1934, dar şi astăzi, după colonizările anilor ‘60 şi ‘70, „nu este încă aşezată, nu este încă stratificată. De aceea capitala noastră este amorfă, nedisciplinată, este anarhică şi fără nici un frâu moral intern. Singura disciplină a bucureştenilor până astăzi este disciplina autorităţii şi disciplina partidelor politice”.

Nu poţi clădi o metropolă, un mare oraş pe „o micime de suflet”, căci „în privinţa moralei „aceasta este suferinţa bucureşteanului”, care în faţa „oricărui gest idealist” se întreabă „ce interes ai să fii altruist? De aici iese şi deliciul ilegalităţii, deliciul aşa-numitului chiul, plăcerea loviturilor şi a afacerilor”. Pe ce fel de fundaţie umană s-a construit originalitatea sufletească a oraşului? În sufletul oraşului „se resimte originea rurală” a majorităţii populaţiei, care „a păstrat caracterul umil al ţăranului din care se recrutează. Bucureştenii sunt anarhici în faţa unei autorităţi reale şi servili în faţa autorităţii abuzive. Se cunoaşte că bucureştenii sunt descendenţii vechilor clăcaşi, care au înmagazinat de-a lungul timpului toată umilinţa robului în faţa patronului”, iar în vremurile de apoi, umilinţa sclavului în faţa activistului de partid. Caracteristica sufletească a Bucureştiului este tocmai acest „iobăgism sufletesc”, dureros şi greu de purtat de generaţiile tinere.

Ne mirăm de gunoaiele aruncate pe geam în unele locuri ale oraşului nostru? Nimic nu este nou. Dem I. Dobrescu s-a mirat şi el la 1934: „Când luasem măsuri de curăţenie în piaţă, negustorii bucureşteni îmi spuneau în scris: ce este cu atâta curăţenie, domnule primar; noi am trăit veacuri întregi în murdărie şi am trăit mai bine decât acum în curăţenie”. Gunoiul imund de pe maidan şi din sufletele noastre este alimentat din realităţile veacurilor de murdărie sufletească cu care am fost nevoiţi a ne obişnui.

Tinde Bucureştiul către un trai patriarhal cu mahalale muncitoreşti aparent liniştite, cu oameni retraşi în faţa blocurilor în timp ce oraşul moţăie a plictiseală? Strada are rolul ei, iar dacă oamenii nu o folosesc decât pentru direcţii clasice legate de slujbă sau cumpărături grăbite, atunci se întâmplă ceva. Cu şaizeci de ani în urmă, strada era „totdeauna plină de lume”, de oameni „voioşi şi inteligenţi”. În strada plină de oameni „circulă ideile, se propagă sentimentele, sclipesc spiritele şi declaraţiile galante. Strada ascute inteligenţa, încredinţează sufletele şi ridică civilizaţia. Oamenii ies în stradă pentru că simt plăcerea ca să se vadă şi să se simtă în comun, pentru că sunt sociabili şi comunicativi şi că au ceva de spus şi că au ceva de simţit. De aceea, în viaţa oraşelor, o stradă goală arată un suflet gol”. Asta a devenit Bucureştiul în afara zilelor şi orelor când se consumă traficul obişnuit: un suflet gol. Pustiul caldarâmului în după-amiezele finalurilor de săptămână este un pustiu sufletesc dezvoltat puternic în anii ’80.

Mai avem resursele materiale pentru a face o capitală? În opinia primarului Dem I. Dobrescu, „statul trebuie să contribuie în mare parte, pentru a face din Bucureşti o capitală demnă de o ţară care ar putea fi fericită, dacă ar produce şi oameni înţelegători ai marilor interese naţionale”. Dar pentru că „banul public nu a căpătat încă disciplina necesară ca să meargă la vistieria publică” este semn că „singura piedică în calea Bucureştiului mare este tot Bucureştiul mic, care nu se hotărăşte să facă loc Bucureştiului mare”. De Adrian Majuru - Cotidianul