În timpul domniei sale derulată între anii 1762-1796, împărăteasa Ecaterina a II-a şi-a asigurat un asemenea grad de putere şi control politic, încât este dificil de găsit un exemplu similar în întreaga istorie a omenirii. Ea este responsabilă de expansiunea fără precedent a Rusiei precum şi de îmbunătăţirea administrării ţării în stil occidental.

Descrisă adesea drept un „despot luminat feminin”, împărăteasa a rămas în memoria multora şi pentru actele sale umanitare şi generozitatea de care dădea deseori dovadă. Mulţi istorici asociază imaginea ei cu evenimentele semnificative şi tentinţele de evidenţiere a Rusiei ca o mare putere emergentă la acea vreme. Mulţi alţi istorici şi biografi nu s-au sfiit să o asocieze cu ţarul Petru cel Mare, iar unul dintre contemporanii săi obişnuia des să evidenţieze esenţa domniei sale, spunând că „dacă Petru cel Mare a făurit omul nou în Rusia, Ecaterina cea Mare a fost cea care l-a însufleţit”.

Pe scurt, ţarina Ecaterina a reformat treptat Rusia şi a terminat cu calm şi răbdare, reformele începute cu forţa de către Petru cel Mare. Prinţul rus Piotr Viazemsky spunea explicit în memoriile sale că „ bărbaţii ruşi vor să devină nemţi, iar femeile germane vor să-i facă ruşi la loc”.

Viitoarea ţarină supremă se chema de fapt Sophia Frederica Augusta, era de neam german şi s-a născut pe data de 2 mai 1729 în oraşul Stettin din Pomerania, Prusia (acum oraşul Szeczin din Polonia). Copila a văzut lumina zilei în familia lui Christian Augustus, prinţ de Anhalt-Zerbst. Şi-a petrecut copilăria într-o atmosferă austeră, dar marcată de discuţii savante şi deseori vesele. Tatăl său era un om foarte strict şi religios, care comanda pe atunci un regiment al armatei prusace. Mama sa, prinţesa Johanna Elizabeth von Holstein-Gottorp era strâns înrudită cu monarhii care conduceau Prusia, Danemarca şi Suedia.

În anul 1743, tânăra prinţesă s-a botezat în ritul Bisericii Luterane la dorinţa mamei sale, cu toate că imediat după ce s-a măritat cu ţarul Peter al III-lea al Rusiei, tânăra a trecut la ortodoxie fără niciun regret. În anul 1744, Ecaterina a primit o invitaţie din partea împărătesei Elizabeta a Rusiei, invitaţie care urmărea de fapt aranjarea căsătoriei dintre ea şi fiul împărătesei. Viitorul ei soţ era de fapt un văr de gradul doi, care pe atunci avea doar 11 ani şi era deja dependent de consumul de alcool. Mai târziu, Ecaterina a înţeles că măritişul cu moştenitorul scaunului Rusiei îi va deschide calea spre o viaţă de vis, aşa că ambiţioasa prinţesă a acceptat planul familiilor.

Cei doi veri proaspăt căsătoriţi s-au dovedit curînd a fi total incompatibili unul cu celălalt. Cu toate acestea, Ecaterina a încercat să păstreze aparenţele de dragul situaţiei în faţa curţii, şi era răbădătoare cu excentricul şi nătângul ei soţ pentru că-şi urmărea scopurile în tăcere şi cu mare ambiţie. Spre deosebire de soţul ei, Ecaterina era o femeie ambiţioasă, inteligentă şi talentată în multe domenii. Mentalul său puternic era de tip masculin, fiind mereu dornică să înveţe, să descopere. Venise în fond în Rusia pentru a-şi împlini cariera şi destinul.

Ţarul a început curând să o înşele pe Ecaterina cu orice femeie îi cădea prin peajmă. În loc să facă crize de gelozie sau să se declare scandalizată de această realitate, Ecaterina s-a decis să-i răspundă cu aceeaşi monedă ajungând aşadar să aibă zeci de amanţi pe parcursul întregii sale vieţi. Istoricii şi biografii ruşi nu ştiu nici astăzi cu siguranţă dacă ţarul Peter era într-adevăr tatăl biologic al prinţilor Paul şi Anna, cu atât mai mult cu cât în primii 5 ani de mariaj Ecaterina nu rămăsese însărcinată, iar gurile rele spuneau că ţarul era steril.

Unul dintre bărbaţii pentru care ţarina Ecaterina a făcut o pasiune arzătoare a fost Serghei Saltikov, nimeni altul decât şambelanul propriului ei fiu. Acesta era deja celebru ca un crai râvnit de multe femei de la curte, fiind capabil să cucerească în cele din urmă şi dragostea Ecaterinei.

Conform unor istorici, împărăteasa fusese de fapt sfătuită de consilierii săi de taină să facă un copil cu Saltikov, iar prinţul Paul, cel care după moartea Ecaterinei a devenit împăratul Paul I, ar fi fost copilul şambelanului său. Istoricii ruşi afirmă că doi alţi amanţi ai Ecaterinei, Grigori Orlov şi Stanislav August Ponyatowski i-au mai făcut acesteia doi copii, un băiat şi o fată, fapt niciodată recunoscut public de ţarină.

Între toţi aceşti amanţi din familii nobiliare şi cu cariere politice deosebite (Stanisalv Ponyatowski bunăoară a deventi rege al Poloniei în anul 1764), nici unul nu s-a folosit de relaţiile intime cu împărăteasa pentru a se implica în politica statului. Cu o singură excepţie, amiralul Grigori Potemkin care a fost marea iubire a Ecaterinei, cel care conform unor istorici s-a căsătorit în cele din urmă în secret cu ţarina. Ultimul amant al acestei nonconformiste şi ambiţioase împărătese s-a dovedit a fi totuşi tânărul şi excentricul Platon Zubov. Fire generoasă şi romantică, Ecaterina cea Mare a avut grijă de toţi amanţii săi, dăruindu-le atât proprietăţi şi pământuri cât şi titluri nobiliare…

Cu toate că apetitul sexual era un aspect definitoriu pentru personalitatea sa, Ecaterina nu a lăsat niciodată ca viaţa sa amoroasă să-i oprească ascensiunea politică şi setea de putere. Împătimită a cititului, împărăteasa citea cu pasiune încă din copilărie orice carte-i cădea în mână. Curând a început să fie interesată de filozofie, politică şi istorie, autorii săi preferaţi fiind Diderot şi Voltaire. Ecaterina cea Mare vorbea fluent germana, franceza şi rusa.

A devenit curând atrasă de cultura şi civilizaţia rusă pe care a îndrăgit-o mult. Cel mai literat şi cult dintre suveranii Rusiei, Ecaterina a patronat şi sponsorizat puternic artele frumoase şi viaţa culturală din imperiul său. O adevărată Mecena cu rochie şi sceptru, Ecaterina a sponsorizat şi apariţia primelor jurnale de satiră şi umor, precum şi teatrele de comedie. Pasionată de călătorii, împărăteasa nu s-a sfiit să exploreze cele mai îndepărtate ţinuturi ale întinsului său imperiu. Cu toate că era de neam german şi primise o rigidă educaţie luterană în copilărie, împărăteasa s-a dovedit a fi o ferventă credincioasă a Bisericii Ortodoxe Ruse precum şi o apărătoare a instituţiilor statului rus.

Născută cu un pronunţat simţ politic şi diplomatic, împărăteasa s-a străduit toată viaţa ei să promoveze prietenia şi buna înţelegere reciprocă între familiile rivale de la curte.

Ca un lider cu interese vaste, Ecaterina s-a implicat simultan în diverse direcţii de acţiune. Fire extrem de muncitoare şi conştiincioasă, se trezea în fiecare zi la ora 5 dimineaţa şi lucra la diversele probleme administrative. În primii săi ani de domnie împărăteasa avea planuri mari în ceea ce privea politica internă şi externă a Rusiei, dar a preferat ca în acest interval de timp să-şi întărească poziţia şi situaţia. Cum existau destui oameni influenţi care nu vedeau cu ochi buni ascensiunea ei şi a fiului său, Paul, împărăteasa a înţeles rapid că fără sprijinul total al clasei nobiliare şi armatei, ea putea fi detronată în câţiva ani.

Liniile generale ale politicilor sale erau centrate în jurul ideii că Rusia avea nevoie de o perioadă extinsă de pace în timpul căreia să-şi întărească statul şi să continue reformele începute de Petru cel Mare. Împărăteasa l-a însărcinat pe abilul conte Nikita Panin cu funcţia de ministru de externe.

În anul 1764, împărăteasa a simţit că avea liniştea necesară pe plan extern pentru a începe derularea reformelor sale. Atitudinea sa faţă de reforme a plasat-o în rândul celebrilor „despoţi luminaţi” o serie de lideri de stat din secolul 18, care erau influenţaţi de ideile Iluminismului şi credeau că printr-o conducere înţeleaptă şi raţională puteau asigura prosperitatea propriilor supuşi. Guvernarea Ecaterinei a fost dublată de o politică de care viza creşterea încrederii oamenilor de rând în stat, precum şi propulsarea Rusiei ca putere cu drepturi egale în Europa.

Tot ea a sporit puterile Senatului şi a cucerit şi încorporat Ucraina în Imperiul Rus abolind drepturile comunităţilor de cazaci din sudul Ucrainei şi de-al lungul Niprului, care aveau de secole propriul lor centru administrativ, se autoguvernau, aveau propria politică şi erau conduşi de hatmani aleşi în mod tradiţional-democratic.

Ecaterina cea Mare a mai reformat din temelii legislatura Rusiei aducând-o la nivelul legilor care guvernau celelalte mari puteri europene.

Situaţia externă a determinat-o pe împărăteasă să crească puterea Rusiei profitând de slăbirea de moment a vecinilor săi, regatul Poloniei şi Imperiul Otoman. Ecaterina a trimis trupe în sprijinul regelui polonez, Stanislav Ponyatovski, fostul ei amant, care încerca să înăbuşe o revoltă contra amestecului Rusiei în treburile interne ale Poloniei.

Războiul Ruso-Turc dintre anii1768-1774 s-a soldat cu victoria Rusiei, stat care atunci a cucerit sudul Ucrainei, Crimeea şi nordul Caucazului.

Însă chiar înainte de încheierea războiului, Ecaterina a trebuit să înfrângă răscoala consusă de cazacul Emilian Pugaciov, răscoală care s-a dovedit a fi cea mai mare problemă internă de care s-a lovit în timpul domniei sale. Cazacul a înfrânt mai multe expediţii militare, fiind însă în cele din urmă capturat şi executat. Rebeliunea a speriat-o pe împărăteasă care alături de aristocraţii săi a hotărât că cea mai bună metodă pentru evitarea unor revolte similare ar fi întărirea puterii autorităţilor locale şi a nobilimii, în loc de îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale celor din clasele inferioare.

Ecaterina a acordat o mare atenţie şi implemetării alfabetizării şi educaţiei. Nu a reuşit decât înfinţarea câtorva şcoli elementare, dar reformele sale au fost continuare de către succesorii săi la tron. Cum una dintre preocupările sale cele mai importante era întărirea economiei Rusiei, împărăteasa a încurajat comerţul reducând taxele şi a invitat atât investitori ruşi cât şi străini să se stabilească în zonele defavorizate. Sub conducerea sa, Sankt Petersburg-ul a fost restaurat parţial şi a devenit una dintre cele mai somptuoase oraşe ale vremii. Sub patronajul său, Academia de Ştiinţe s-a dezvoltat fără precedent.

Tot ea este persoana care a fondat Ermitajul, un muzeu într-o clădire anexă a Palatului de Iarnă. În timpul domniei sale, a reuşit să adauge 11 noi provincii Imperiului Rus, iar populaţia imperiului s-a dublat. Ecaterina cea Mare a înfinţat 144 de noi oraşe, la o rată de 4 noi oraşe apărute în intervalul unui an. A întărit armata şi flota rusă care au reputat un număr de 78 de victorii în timpul domniei sale, propulsând Rusia la rangul de mare putere mondială. Fire modestă, împărăteasa obişnuia să spună că tot ce a făcut ea pentru Rusia era echivalentul unei picături de apă în ocean. Ecaterina cea Mare a murit în urma unui infarct pe data de 6 noiembrie 1796.

Epitaful de pe mormântul său este revelator: „Aici odihneşte Ecaterina a II-a. Ea a venit în Rusia în anul 1744 pentru a se căsători cu Peter al III-lea. La vârsta de 14 ani, Ecaterina a luat trei decizii grele: aceea de a-l mulţumi pe soţul său, pe împărăteasa Elizabeta şi pe poporul rus. 18 ani de singurătate şi plictis au determinat-o să citească multe cărţi. După ce a urcat pe tronul Rusiei, ea a făcut totul pentru le oferi supuşilor săi fericire, libertate şi prosperitate. Ecaterina cea Mare ierta cu uşurinţă şi nu ura pe nimeni. A fost o persoană miloasă şi a iubit viaţa. În politicile sale a fost o republicană adevărată. A avut mulţi prieteni. A iubit munca şi a iubit deopotrivă oamenii şi artele”. De Nicu Parlog – Descopera