Hamida Djandoubi, născut în 1949, a fost ultima persoană ghilotinată în Franţa. Execuţia a avut loc în închisoarea Baumettes din Marsilia. Bărbatul, un imigrant musulman din Tunisia, a fost condamnat la moarte pentru torturarea şi uciderea Elisabetei Bousquet, de 21 de ani.

Tânărul se mutase în Franţa în 1968 şi a lucrat iniţial într-un aprozar din Marsilia. S-a reorientat spre domeniul peisagisticii, dar a avut un accident de muncă în 1971, pierzându-şi două treimi din piciorul drept.

În 1973, Elisabeta Bousquet, o fată pe care o cunoscuse în spital în timp ce se recupera în urma amputării şi cu care a avut o scurtă relaţie, a depus o plângere la poliţie prin care îl acuza pe Djandoubi că a încercat să o forţeze să se prostitueze. A fost arestat, dar ulterior eliberat. Imediat după ce s-a văzut liber, a recolat două fete cu care trăia în concubinaj. Ocazional acestea se prostituau pentru tunisian. Însă în tot acest timp ideea răzbunării l-a urmărit permanent.

Astfel în iulie 1974 a răpit-o pe Elisabeta Bousquet şi a dus-o în casa în care locuia. De faţă cu celălalte două tinere îngrozite a bătut-o crunt şi a ars-o cu ţigarea în repetate rânduri în zona sânilor şi a organului genital. După ce a tortura-o în acest fel, Djandoubi a dus-o până la marginea oraşului şi a strangulat-o. La întoarcerea de la locul crimei, Djandoubi le-a ameninţat pe cele două fete care au fost martorele scenelor violente că dacă vor spune ceea ce au văzut, vor fi ucise. Cadavrul a fost descoperit de un băiat şi poliţia a început investugaţiile în acest caz.

La o lună după crimă, Djandoubi a răpit o altă femeie, care a reuşit însă să scape şi să depună o plângere la poliţie.

Astfel imigrantul tunisian a ajuns în faţa unui tribunal din Aix-en-Provence, fiind acuzat de tortură, crimă, viol şi violenţă cu premeditare. Apărarea s-a axat pe efectele emoţionale care au urmat amputării, acestea conducându-l pe bărbat spre o viaţă caracterizată de violenţă şi consum de alcool. Cu toate acestea, a fost condamnat la moarte în februarie 1977. Apelul a fost respins şi în dimineaţa zilei de 10 septembrie 1977 Djandoubi a fost informat că cerere de comutare a pedepsei, adresată preşedintelui republicii, a fost respinsă. A fost ghilotinat la puţin timp după aceea. Avea 28 de ani.

Djandoubi a fost ultima persoană executată în Franţa (deşi au mai existat condamnări ulterioare la moarte) până la abolirea oficială a pedepsei capitale în 1981, de către preşedintele socialist François Mitterrand.

Încă de la începutul folosirii ghilotinei ca metodă de execuţie au existat dezbateri pe tema eficienţei maşinăriei de a oferi condamnatului o moarte rapidă şi nedureroasă. Au existat păreri conform cărora rapiditatea cu care gâtul era secţionat prelungea în mod paradoxal suferinţa condamnatului. Susţinătorii acestei teroii afirmau că lama tăia atât de repede şi de “curat” încât victima mai beneficia de câteva secunde scurte de conştienţă.

Au existat de-a lungul istoriei şi mărturii ale acelora care au asistat la execuţii prin ghilotinare. Martorii susţineau că persoanele decapitate mai clipeau, mişcau gura sau ochii câteva secunde bune după execuţie.

Există şi un raport scris de un anume doctor Beaurieux care a făcut un experiment cu capul prizonierului Henri Languille, executat în 1905. Acesta a constatat că după ghilotinare, circa 6 secunde, au existat contracţii neregulate ale pleoapelor şi buzelor. După încetarea acestor spasme, doctorul a strigat tare numele celui executat, pleoapele deschizându-se încet, fără contracţii. După alte câteva secunde ochii s-au închis, pentru a se deschide din nou la strigarea numelui. După alte câteva secunde pleoapele s-au închis pentru totdeauna. Este însă posibil ca spasmele sau deschiderea ochilor după decapitare să fi fost doar reacţii reflexe ale muşchilor.

În mod normal, scăderea masivă a presiunii sangvine în creier, în urma decapitării, are ca rezultat pierderea cunoştinţei în câteva secunde.

Au existat şi cazuri timpurii, mai ales în timpul Revoluţiei Franceze, când din cauza folosirii repetate a unei ghilotine lama se tocea sau îşi deplasa traiectoria stabilită de cadrul din lemn. În acele cazuri, dacă lama nu era ridicată până la nivelul maxim de călău şi mai ales dacă victima era mai corpolenta şi nu era aşezată corespunzător, capul nu era retezat din prima încercare, fiind necesară ridicarea din nou a lamei şi eliberarea ei spre a da o nouă lovitură. Sursa: FrontPress.ro

Citeste si Cele mai groaznice metode de execuţie din istorie. ATENȚIE, conţinut şocant!