Salonul lui Ionică – coaforul Casei Regale
Casa regală din Romania, asemeni tuturor caselor regale europene, a oferit de-a lungul timpului diferitor firme sau persoane calitatea de “Furnizor al casei regale” în semn de înalta apreciere al produselor sau serviciilor oferite. Dreptul de a inscripţiona însemnul de “Furnizor al casei regale” era o mare mândrie, aducea faimă şi...clienţi.
Astăzi vom vorbi despre unul dintre aceşti maeştrii – despre Ionică – coaforul Curţii Regale. Şi vom arunca o privire în saloanele lui de coafura din imediata vecinătate a hotelului Athenee Palace. Salon care atrăgea în perioada interbelică tot ceea ce Bucureştiul avea mai select: “doamne, domnişoare, domni şi ...«don juani».”
 |
| Fotografie din salonul de coafură |
Patronul saloanelor era celebrul Ionică Oprişan, cel care a avut cintea de a fi, după cum singur se recomanda, “coaforul a trei generaţii din Casa noastra domnitoare”. El e cel care, în fiecare zi de miercuri, îl tundea pe M.S.Regele Mihai. Dar să pătrundem în saloanele de coafura ale lui Ionică Oprişan, conduşi de către Ion Tik şi de Al. Stefănescu, reporterul respectiv fotograful săptămânalului “Ilustraţiunea Româna” din anul... 1929:
ÎN SALOANELE LUI IONICĂ
“Clientela devotată îşi alege întotdeauna lucrătorul, lucrătoarea şi manichiureza,pentru că fiecare ţine ca personalul să-i cunoască gusturile, obiceiurile şi câteodată metehnele. De aceea cea mai grea problemă pentru o cucoana care ţine la aceasta preferinţă, este să-şi capete «rândul» în aşa fel încât să fie serviţi de personalul care-o cunoaşte.
Lucrătoarele, lucrătorii, «maeştrii» şi manichiurezele, au la rândul lor, aceiaşi
socoteală, ducând în surdină adevărate lupte când vreunul «răpeşte» clientul
celuilalt. Aceste mici şi nevinovate lupte sunt singurele fricţiuni pe care şi le
pot face discipolii de toată mâna ai maestrului Ionică.
 |
| Maestrul Ionică Oprişan coafând |
În salon este un dute vino interminabil, simpatic şi parfumat de cucoane
în neastâmpărul «rândului care nu mai vine», de domnişoare radioase de ceea ce a săvârşit arta maeştrilor coafori ; de elegante care revin pentru a rectifica o «ondolă» lăsata prea mult pe sprânceană sau caţiva perişori scăpaţi din smulsoarea «pensetei»; de «donjuani» proaspăt bărbieriţi care întârzie explorând reflexul multiplu al oglinzilor plin de capete zâmbitoare şi de ochi înfierbântaşi de dogoarea aparatelor de uscat părul.
În aşteptare, cucoanele îşi povestesc întâmplările mondene, cancanurile spectaculoase ale saloanelor, necazurile croitoreselor neînţelegătoare,
sau încăpăţânarea modistelor care nu «şarjează» suficient «pointa»
sezonului. Două domnişoare povestesc unei manichiureze ultima moda a unghiilor: lac colorat dupa toaleta pe care o îmbraci: roşu, verde, galben, albastru, violet. Apoi, desene pe unghii, sub lac...Manichiureza face ochii
mari, mirată de o asemenea năzdrăvănie.
- A devenit şi manichiura prea monotonă - spuse una din Domnişoare; de aceia inovatorii occidentului au găsit şi în această materie ceva de schimbat...
Într’un colţ, un soviet de lucrători frizeri, select şi discret, discută în şoapte.
Din când în când, ucenice sprintene înveşmântate în alb, muta mesele
manichiurezelor, încărcate cu sticluţe, foarfeci, pile şi alifii.
Domnişoara Otilia, casieriţa, care, pentru anumite cliente este şi maestra
“ondolelor permanente" supraveghează, discret, lucrul. 0 cucoana i
se plânge că ondolele din negre cum erau au devenit prea castanii. Îi cere sfatul şi Domnişoara Otilia între două zămbete şi câteva şoapte rezolvă această tulburătoare problemă.”
DOMNUL COSTICĂ
 |
| Decanul..Costică |
“Cel mai versat dintre «maeştrii» şi cel mai vechi dintre colaboratorii lui Ionică, pe care cucoanele îl caută ca pe iarba de leac, este Costică, decanul salonului.
Stăpân pe meştesugul pe care l'a ridicat la rangul unei adevărate arte, Costică, «decanul», îşi împarte orele cu zgârcenia profesioniştilor supraîncărcaţi de clientelă.
Lucrează încet, tacticos, un lucru de migală pe care numai femeile cochete
îl înţeleg şi pe care numai ochiul rafinat al elegantelor îl apreciază cum se cuvine.
- Costică, mai repede, ceva «rasol» - îi şopteşte Domnişoara B.nerăbdătoare.
Atunci, Costică se supără, face o mutră acră şi răspunde :
- Degeaba ai venit Domnişoară ; sunt altele care aşteaptă de 3, 4 ceasuri.
Adeseori colegii şi clientele îl consultă asupra feluritelor «probleme de
specialitate» pe care «decanul» le rezolvă cu dexteritatea omului stăpân pe cunoştinţele sale.
Pentru cele mai ciudate şi mai capricioase gusturi, pentru cele mai «dificile» dintre cliente, Costică este «salvatorul»; de aceia, câteodată, absenţa lui
Costică echivalează cu o adevărată nenorocire.”
MANICHIURA «PENTRU DOMNI SI DOAMNE»
“La măsuţele lor încărcate cu mici instrumente tăioase, Domnişoarele manichiureze, fac puntea de unire între cele două saloane rezervate celor două sexe: bărbaţi şi femei.
Când n'au de lucru, îşi fac socoteala bacşişurilor şi cotidiana constatare că... bărbaţii sunt mai galanţi decât cucoanele. Cu toate acestea, ele preferă cucoanele, pentru că sunt mai dispuse să le asculte istorioarele, amărăciunile, bucuriile, poveştile de dragoste şi necazurile... profesionale.
Dimpotrivă, Domnii nu ascultă ci povestesc ei din viaţa lor, uneori glume
care se sfârşesc cu câte o mica tăietura şi câtiva stropi de sânge pe cari manichiurista cât ai clipi din ochi îi înăbuşă cu “creionul alb" gata pregătit pentru asemenea accidente.
 |
| Manichiuristele... |
Una, Domnişoara Marie, este o adevărată artistă în meşteşugul aranjării unghiilor. Lucrează conştiincios, atent şi pe deasupra povesteşte frumos şi chiar cu oarecare talent întâmplări şi fapte. A fost cândva nevasta unui industriaş şi astăzi are o fetiţa la şcoală. Pentru ea munceşte cât e ziua de mare şi pentru ea se trudeşte ca să rămână în stima patronului şi a clientelei.
Nu prea se amestecă în treburile celorlalte colege, pentru că şi meseria
asta, ca mai toate, nu este lipsită de invidie, de intrigării şi de nimicuri. Alta,
Katiuşa, şi-a făcut faima prin zgârcenia şi spiritul de economie excesiv şi necunoscut unor asemenea breslaşe. Apoi Anişoara, cea mai veche dintre lucrătoare. Lizica, taciturnă şi speriată de surprizele foarfecelui ascuţit, care poate face buclucuri ; în sfârşit o altă blondă vorbăreaţă şi simpatică care oboseşte povestind în aşa fel ca clientul să nu simtă timpul pierdut într’o asemenea migăloasă operaţie...”
DOMNIŞOARA CLARA
“Dar dintre toate, cea mai interesantă este Domnişoara Clara, care cu o îndemânare de pictor vopseşte părul cucoanelor şi smulge sprâncenele Domnişoarelor...
Înveşmântată într'un halat negru, cu pensule şi cu vopsele, Domnişoara
Clara, săvârşeste cu iuţeala unui adevărat scamator, toate transformările imaginabile: dintr-un păr negru, ca fundul ciaunului, scoate un păr galben ca aurul sau roşu ca cărămida; dintr-un păr blond ca beteala porumbului, face unul castaniu, roşu sau negru, ca păcatul, dupa gustul şi capriciul clientei...
Domnişoara Clara este o artistă care face chiar ceva mai mult: ascunde în
trăsături repezi de vopsea fină, ghioceii părului care mijesc, impertinent, adeseori chiar înainte de vreme....
Arta vopsitului este intimă şi grea. De aceia cucoanele nu prea îngăduie
indiscreţii şi mâini nepricepute. De acolo şi «celebritatea» Domnişoarei Clara, pe care o vezi intrând şi ieşind, transpirată din cabina magică!
Misterele cabinei sunt multe şi vai de faima salonului dacă Domnişoara
Clara ar fi o guralivă cum sunt atâtea altele! Artă - discreţie şi vopsea bună:
iată deviza acestei specialiste.
 |
| Aparate de uscat părul |
Ici şi colo, se mai aude câte un protest în fundul cabinei : nu e nuanţa
mea ! Mai închis ! Mai deschis! Bărbatu meu nu ma lasă aşa oachesă cum sunt,cu părul bălan din cale afară! Vrei sa divorţeze bărbatu-meu din cauza părului? Dar maestra ştie repede să satisfacă orice obiecţiune, pentru că pensulele şi vopseaua îi permit să săvârşească toate minunile...
O doamnă lăudând talentul Domnişoarei Clara, povestea ceea ce i s'a întâmplat,odată, într’un alt salon ..
- Eu aveam părul blond. Mi l’am făcut negru ca pana corbului şi multă vreme mă duceam la domnişoara X de mi-l vopsea aşa cum doream. Într’o zi,
domnişoara distrată, mi l'a făcut roşu - un roşu aprins de cerneală. Şi cum eram grăbită, m'am dus aşa într’un salon unde cucoanele au râs de mine şi una mai răutăcioasă mi-a spus : Draga mea, balul mascat începe diseara la Eforie,nici într’un caz aici....
Am plâns de supărare şi-o săptămâna întreagă nu mi-am revenit în fire...”
SMULSUL SPRÂNCENELOR...
“Cea mai recentă inovaţiune : smulsul sprâncenelor. Operaţiunea se numeşte în limbajul cucoanelor «depilaţie».
Părul este smuls în aşa fel încât să rămână o suviţă subţire de sprânceană
întocmai ca o urmă de creion Conté. Operaţiunea se face cu ajutorul pensetei - un cleştişor de tortură, într’o cabina unde se aud, câteodată, ecourile înăbuşite ale simpaticului supliciu. Este interesant să vezi o domnişoară cu sprâncenele mari şi stufoase, ieşind din cabina supliciului, jumulită, ca un pui de găină. Dar moda, năbădăioasa modă, nu ţine seama de nimic atunci când îşi propune să păşească biruitoare...
O cucoană trecută de mult de vârsta tinereţei, căreia vopseaua de păr, aburul
şi dentistul o menţine în rândul celora «între doua vârste», - îmi povestea
ce a păţit, într'un oraş de provincie, acum câteva luni:
Imaginează-ţi Domnule că nevoită să stau câtva timp la o rudă a mea,
în provincie, a trebuit să cer manichiurezei să-mi facă ţi depilaţie....
Manichiureza s'a executat. Dar neştiind bine despre ce este vorba mi-a
smuls sprâncenele cu totul. Când m'am privit în oglindă, eram... un monstru.
Cum aveam un proces la tribunal, am fost nevoită să-mi fac doua sprâncene cu un creion din acela cu care se grimează artiştii. La sedinţă, căldurî tropicală.Mă apăram singură într’un proces. La un moment dat magistraţii şi avocaţii isbucniră într’un râs inexplicabil. La început am crezut că am spus vre-o prostie.Dar în cele din urma am văzut pe batista cu care'mi ştergeam sudoarea, ambele sprâncene sub forma unei paste negre care'mi mânjise faţa.
Am fugit, am plăns şi am pierdut procesul.
Mi-am amintit aceastä păţanie vazând în laboratorul lui Ionică o Doamnă
cu înfăţişarea respectabilă care cerea cu insistenţă «rândul» pentru.... o şedinţă de smuls sprâncenele. Dar aici sunt specialiste şi pericolul este inexistent...”
ONDOLE PERMANENTE...
 |
| Otilia ...maestra "ondolelor permanente" |
“În faţa unei oglinzi în care becurile scaldă o mare de lumină, clientele
poartă în cap un nesfârşit număr de tuburi legate cu fire electrice.
Frumoasele capete au înfăţişarea unor arici monstruoşi. Altele îi introduc
capul în întregime în nişte saci încălziţi cu electricitate pentru a usca părul.
Aparatele de «ondole permanente» sunt cele mai perfecţionate ; dar întrebuinţarea lor presupune oarecari cunoştinţe şi de aceea pentru asemenea lucrări intervine lonică, în persoană. Maestra titulară a acestei aparaturi, este Domnişoara Otilia care face şi oficiul de casieriţă şi care cu aceiaşi dexteritate cu care numără banii manipulează şi ondolele electrice.
- Dar de ce se numesc “permanente” ?
- Pentru ca, spre deosebire de «ondolele de apă», făcute cu mâna, ondolele
electrice ţin multă vreme, cinci-şase luni...
 |
| Copiii...tunşi călare |
În treacăt, Domnişoara Otilia îmi făcu un curs de ondole, arătându'mi importanţa lor in estetica şi frumuseţea părului...
Un lucrător îmi explică apoi mecanismul aparatelor de uscat părul - săculeţii aceia în care cucoanele îşi introduc capul cum îşi ascunde struţul capul
în nisip. Căldură electrică. Înteleg. Dar când se face prea cald...
- Facem rece cu acest buton.
- Atunci, adăugai eu, o poetă cu ajutorul aparatului d-tale poate fi când
la ecuator când la polul nord...
Am mulşumit lui lonică şi Domnişoarei Otilia pentru că mi-au îngăduit excursia
în «laboratorul» încărcat cu aparate şi cu vapori de parfum şi am luat-o
razna, pe calea Victoriei, să văd cum îşi poartă elegantele noastre spleenul şi fantezia mantourilor de toamnă”.
Sursa: articolul “Într’o zi la Ionică” semnat Ion Tik, fotograf Al. Stefănescu apărut în “Ilustraţiunea română” numărul din 12 decembrie 1929
deieri-deazi.blogspot.com