UNGURI si nu MAGHIARI
Lipsa culturii istorice ne poarte juca adesea feste, făcându-ne victimele unei propagande absurde dar tenace, menite să transforme, vinovaţii în victime, trădătorii şi asasinii în eroi, adevărul în contrariul lui, hoţul în “negustor cinstit”, genocidul în cruciadă a păcii şi pretenţiile utopice, ale unor foşti călăi, în revendicări “democratice” şi “europene” în numele unor imaginare “drepturi colective” şi în detrimentul drepturilor inalienabile ale popoarelor şi naţiunilor.
Astfel, o întreagă elită politică se străduieşte să demonstreze echivalenţa unguri-maghiari, ceea ce în realitate este o absurditate implementată în conştiinţa europeană şi universală de terorismul de stat al unei politici de genocid etnic şi cultural.
În accepţiunea etnică a cuvintelor, “ungurii” nu sunt “maghiari”, tot aşa cum românii nu sunt daci, italienii nu sunt romani, englezii nu sunt saxoni, francii nu sunt celţi.
Toate ţările europene denumesc etnia ungurească cu apelativul ungur, modificat puţin potrivit specificului fonetic al limbii lor (franceză – hungrois, engleză – hungarin, germană – ungarisch, italiană – hungherese, ş.m.d.)
Numai românii le spun maghiari şi ce este mai grav nici elita culturală românească nu face excepţie amestecând într-un carusel ameţitor denumirile de ungur şi maghiar, percum şi cea de imperiu austro –ungar cu cel de imperiu austriac, deşi coaliţia Austro –Ungară a avut o durată de numai 51 ani în comparaţie cu imperiul Austiac care a avut o existenţă de peste1000 ani, luând naştere în anul 996 şi apoi existînd ca stat european sub diferite denumiri, ducat,regat şi apoi imperiu din 1804.
Primind la sfârsitul lui 1867, in cadrul statului dualist spre administrare, o sumedenie de teritorii slave, romanesti si chiar germane din cadrul imperiului austriac, ungurii le-au declarat abuziv mostenire de la “Sfântul Ştefan”, şi s-au trezit minoritari intr-un stat himeric pe care l-au asociat denumirii de “Ungaria Sfântului Stefan”.
Instinctul lor tenace de supravieţuire prin cuceriri i-a facut să treaca rapid la o politica oficiala si ,,stiintifica” de deznationalizare a neungurilor, meticulos programată, in scopul confectionarii unei natiuni “omogene”.
Astfel au decis sa nu mai vorbeasca despre existenta unor popoare în cuprinsul zonei lor de administrare ci despre un singur popor, asa cum rusii, preluandu-le exemplul, aveau sa treacă, ulterior, de la ,,popoarele sovietice” din vremea lui Stalin la “poporul sovietic” in timpul lui Brejnev.
Numai că ungurii nu au folosit un termen abstract pentru a defini poporul “unic”, ci unul concret, extras din propria istorie.
Prin ,,legile de maghiarizare” de dupa 1867, indeosebi prin aceea din decembrie 1871, ei au dezgropat numele de “maghiar”, ce în limba lor arhaică cu care ei au venit în Europa din stepele asiatice, înseamnă , “stăpân”, “puternic”, “om al pâmântului”.
Apoi au proclamat ca în Ungaria dualistă nu mai existau unguri, slovaci, germani, croati, sloveni, români, evrei, tigani ci… maghiari, maghiarii fiind “fiii patriei”, unguri, slavi, români etc, care acceptau sa invete limba ungară, să-şi schimbe numele cu nume unguresc, credinta, si să recunoscă hotarele aşa zise ale lui Ştefan cel Sfânt.
Ar fi ca şi cum noi, romanii, am fi proclamat pe 1 decembrie 1918 când s-a articulat Statul Naţional Unitar Român, că în Romania Mare nu mai existau români, unguri, tigani, secui si altii ci DACI, dacii, fiind fiii patriei care vorbeau limba dacă, adica româna si recunosteau hotarele lui Burebista.
După destrămarea Uniunii Sovietice toate ţările care au făcut parte din aceast conglomerat, au revenit la vechea lor denumire , reapărând poporul rus, ucrainean , bielorus etc.şi dispărând denumirea de “sovietic”.
Nu acelaşi lucru s-a întâmplat însă cu denumirea de maghiar după destrămarea în 1918 a imperiului dualist austro –ungar şi implicit s-a spulberat şi marasma regatului ungar de o mie de ani , care dealtfel a dispărut ca stat de pe harta Europei după înfrângerea de la Mohaci din anul 1524 când, o parte a acestuia a fost transformată în paşalâc turcesc cu capital la Buda, iar o altă parte mai mică a fost ocupată de statul austriac.
Noastalgicii menţin denumirea de maghiar în speranţa realizării visului himeric a Ungariei din timpul lui Stefan cel Sfânt, (sfânt pentru că a cerştinat prin ordin poporul ungar în anul 1000) impunând românilor apelativul de “maghiar” umilindu-i în continuare, dacă nu mai pot prin teroare, ca pe vremea când în Transilvania deţineau puterea politică, prin diversiune.
E momentul să ne debarasăm de această povară apelându-i pe minoritarii noştri cu denumirea de ”unguri” demonstrând verticalitate şi mândrie naţională , trezindu-i la realitate din visul fantasmagoric a unei viitoare Ungarii Mari.
Uniunea Vatra Românească Cluj,
Preşedinte – ing. Ioan Traian Balota