Pofta buna !
↧
↧
Sa-mi canti cobzar
↧
:)))
↧
Suedia
Suedia, IAD pentru suflet?
In vara anului trecut am scris despre “iadul britanic”, un articol privind discriminarea impotriva crestinilor britanici. Astazi discutam despre un alt “iad”, unul pentru suflet. E iadul suedez. Reputatia Suediei este ca e, de fapt, un paradis. Pentru trup. O tara mica, cu o populatie mica, cu o istoria nemarcata de cotropiri straine ori razboaie civile care sa-i fi inhibat dezvoltarea culturala ori civilizatia, Suedia a avut marele noroc de a fi protejata de istorie si izolata de marile conflagratii si tiranii europene. Asta i-a permis sa experimenteze cu doctrinele secularismului si cu diverse alternative sociale mai devreme ca oricare alta tara europeana. Deci, daca cineva deja vrea sa vada viitorul social al Europei, e suficient sa priveasca la Suedia zilelor noastre. Aspectul pe care-l analizam astazi, insa, e mult mai restrins, si anume sexualitatea.Se poate spune ca intr-un anumit fel revolutia sexuala europeana a inceput in Suedia anului 1944 cind, in timp ce restul Europei era prinsa in cea mai mare conflagratie militara a istoriei, Suedia neutra a dezincriminalizat sodomia. Au urmat dupa aceea celelalte tari scandinave, Marea Britanie, restul Europei occidentale, America de Nord, si alte tari dupa ele. Peste revolutia sexuala suedeza s-a suprapus o doctrina radicala a egalitatii, iar consecintele acestui amalgam sunt bine cunoscute in toata lumea. Ceea ce e mai putin cunoscut, insa, este ca Suedia se transforma intr-un stat totalitar, inclusiv din perspectiva sexualitatii. Exemplul pe care-l discutam astazi e conclusiv. Cei care dezagreeaza cu comportamentele sexuale aberante sunt redusi la tacere gratie interventiei statului suedez. Mai mult, in ultimii citiva ani, Suedia a lansat un program de conversiune a gandirii traditionale spre acceptarea manifestarilor sexuale aberante si obscene. Lasam faptele sa vorbeasca de la sine, redind in traducere romaneasca un articol publicat recent pe acest subiect in publicatia catolica italiana Zenit si intitulat Thoughtcrime in Sweden: Certification Program Aims to Make LGBT Issues Mainstream (“Crime de gandire in Suedia: un program de certificare desemnat sa integreze homosexualii”) Autorul articolului e Robert Clarke, avocat international afiliat cu grupul de juristi crestini americani Alliance Defending Freedom. [Articolul poate fi citit in engleza aici]
Totalitarism si intoleranta
Scrisa in 1948, cartea lui George Orwell 1984 privea inspre viitor si atentiona impotriva controlului statal si a obedientei oarbe a cetatenilor. In 1984 erau desemnate ca si “crime de gandire” pozitiile intelectuale ori de conceptie opuse gandirii oficiale a statului. Statul incearca sa elimine astfel de crime stergind din vocabular cuvinte care ar fi putut fi folosite sa exprime opinii diferite de cele oficiale. Daca Orwell s-ar afla in Suedia anului 2014, anumite lucruri i s-ar parea foarte familiare – in mod special daca ar merge la unele din multele biblioteci, centre de sanatate ori organizatii publice suedeze care au fost certificate prin programul HBT, un program desemnat sa integreze homosexualitatea, bisexualitatea si transgenderismul.
Programul HBT a fost initiat in Suedia in 2008 de RFSL (o organizatie pro-homosexuala) pentru promovarea agendei homosexuale. Scoli, biblioteci, si diferite organizatii sunt certificate in urma unor cursuri de pregatire privind homosexualitatea, cit si plata unor sume destul de mari de bani. Programul cauta sa “schimbe atitudini” prin combaterea discriminarii si promovarea egalitatii de sanse pentru homosexuali. Asta include inlaturarea de pe rafturile bibliotecilor publice a cartilor care promoveaza rolurile traditionale ale fiecarui sex, rescrierea cataloagelor si a fisierelor intr-un limbaj in intregime neutru din perspectiva genului, si restructurarea vocabularului folosit de angajati in interactiunile lor zilnice cu clientii si unii cu altii, cu scopul de a fi mai “inclusivi”.
Se incepe cu bibliotecile
Biblioteca Sollentuna, prima biblioteca din Suedia care a fost certificata prin procesul HBT, explica ca seminariile de formare profesionala au insemnat “dezvoltarea unui nou mod de comunicare cu vizitatorii”. De exemplu, angajatilor nu li se mai permite sa ceara copiilor sa roage pe “mama ori pe tata” sa semneze pentru cartile pe care ei le imprumuta, deoarece exista “copii cu doua mame ori doi tati”. Ori, daca cineva intreaba despre un roman de dragoste, angajatii nu pot sa presupuna ca persoana care intreaba vrea o carte despre dragoste intre persoane de sex opus.
Organizatia RFSL decide continutul “curriculei” si il vinde la un pret de aproximativ $15.000 la tot 25 de angajati. Programul de certificare urmareste sa asigure ca organizatiile care trec prin programul de certificare “ofera un mediu bun de munca angajatilor si un tratament respectuos al clientilor, pacientilor, ori vizitatorilor din perspectiva comunitatii homosexuale”. RFSL spune ca exista cinci criterii care trebuie indeplinite pentru obtinerea certificarii: (1) angajatii trebuie sa aibe un nivel de cunostinta privind homosexualitatea echivalent cu un curs universitar in acest domeniu; (2) fiecare organizatie trebuie sa faca un efort serios si continuu “sa creeze un mediu de munca deschis si inclusiv din perspectiva comunitatii homosexuale”. (3) fiecare organizatie trebuie “sa faca un efort serios si continuu pentru a crea un mediu plin de respect si ospitalier” pentru clienti, vizitatori si pacienti din perspectiva comunitatii homosexuale. (4) fiecare organizatie trebuie sa aibe “un plan bine elaborat si pus la punct pentru asigurarea unor atitudini de compasiune fara de comunitatea homosexuala, cit si un plan pentru rezolvarea plangerilor homosexualilor” la adresa organizatiilor; si (5) pe parcursul perioadei de certificare fiecare organizatie trebuie sa-si revizuiasca politica interna in conformitate cu un plan specific care sa rezulte in atingerea obiectivului ultim – integrarea homosexualilor.
In cazul Bibliotecii Sollentuna, procesul de certificare a tinut opt (8) luni, si a inclus o “revizuire” a cartilor, revistelor si filmelor din biblioteca. In cursurile de certificare, angajatilor li s-a impus sa nu presupuna ca fiecare vizitator, tinar, student ori elev care vine la biblioteca parvine dintr-o familie traditionala, are ori vrea sa intretina relatii heterosexuale, ori vrea sa fie chemat “el” ori “ea”. Angajatilor li se cere sa se adreseze vizitatorilor cu termenul de “hen”, un termen neutru din perspective genului. [Nota AFR: “hen” in romaneste ar fi echivalentul cuvintelor “om”, “persoana”, ori “individ”, care nu au o conotatie sexuala]
Odata cu finalizarea procesului de pregatire, organizatiile din sectorul public primesc un certificat care e valabil pentru trei (3) ani. Dupa trei (3) ani procesul de recertificare se deruleaza din nou in acelasi mod. Fiecare certificare e valabila pentru trei (3) ani si trebuie reinnoita.
Si bisericile sunt vizate
Certificarile sunt implementate tot mai des. La sfarsitul anului 2013 municipalitatea orasului Stockholm a demarat cel mai mare program de certificare in care a inmatriculat pe toti cei 43.000 de angajati ai ei. De asemenea, Sinodul Bisericii Suedeze a adoptat o motiune prin care cere “Consiliului Bisericii sa incurajeze implementarea certificarii privind homosexualitatea intre angajatii Bisericii Suedeze”. Motiunea a fost adopata cu un vot de 153 la 76. Directorul RFSL Ulrika Westerlund spune ca programul de certificare este folositor si bisericilor in discutiile privind homosexualitatea. Ea crede ca atunci cind textele religioase sunt folosite ca argumente impotriva comportamentului homosexual, programul de certificare va impune sa nu se citeze din “biblie” ( cu “b” mic) impotriva homosexualitatii. Articolul in engleza poate fi citit aici. De Alianta Familiilor din Romania
↧
:)))
↧
↧
Ruleta ruseasca
Georges Arthur Surdez: omul care a popularizat Ruleta Ruseasca
Cu siguranţă cel mai celebru joc sinucigaş, ruleta rusească îşi are rădăcinile în frământările, sfidările, depresiile şi dramele sufletului rus. Se cunoaşte bunăoră că ruleta rusească ar fi apărut în rândul ofiţerilor Armatei Rusiei Ţariste, dar foarte puţini oameni ştiu că acest joc potenţial fatal, a fost inventat de către ofiţerii ruşi cantonaţi în România anului 1917, în plin Prim Război Mondial! Dramatica ruletă rusească ar fi rămas probabil pentru mulţi ani un joc crud şi dramatic, rezervat imensului spaţiu cultural rus, dacă un obscur scriitor elveţian nu ar fi auzit de ea şi nu ar fi introdus-o în nuvelele sale publicate în perioada interbelică în Statele Unite. Din acel moment, ruleta rusească s-a răspândit pe toată planeta, fiind „jucată” în prezent în medii infracţionale, sau chiar exclusiviste, precum şi în zone de război.
Jocul cu moartea, comportamentul predispus la riscuri şi dedesubturile ruletei ruseştiDin cele mai vechi timpuri, omul s-a temut şi a fost fascinat de moarte în egală măsură. Istoria a demonstrat în nenumărate cazuri că teama de moarte poate duce uşor la cealaltă extremă, anume sfidarea batjocoritoate sau furioasă a morţii sau a sorţii potrivnice.
Evident, în toată această ecuaţie trebuie luaţi în considerare şi factori precum depresia, consumul de alcool sau alte droguri, precum şi componenta cultural-socială.
De la gladiatori, berserkeri, spartani şi vikingi, la cavalerii norocului sau disperaţii sorţii, oamenii au avut o atracţie greu de înţeles şi mai ales de acceptat în a combina senzia riscului ultimativ cu gustul vieţii trăite pe muchie de cuţit, sau pe capsă de cartuş, după caz.
Există bineînţeles şi cealaltă extremă, cea în care frica şi disperarea generează în cele din urmă un curaj iraţional, în care individul cu certe probleme psihice, emoţionale şi sociale alege să apese pe trăgaci, vrând parcă să dovedească că prin gestul său se ridică deasupra situaţiei dramatice în care se află, nemaipăsându-i în ultimă instanţă, dacă va trăi sau va muri.
Există bineînţeles şi cealaltă extremă, cea în care frica şi disperarea generează în cele din urmă un curaj iraţional, în care individul cu certe probleme psihice, emoţionale şi sociale alege să apese pe trăgaci, vrând parcă să dovedească că prin gestul său se ridică deasupra situaţiei dramatice în care se află, nemaipăsându-i în ultimă instanţă, dacă va trăi sau va muri.
În mod surprinzător, nici psihopatologia modernă nu cunoaşte aproape nimic despre psihicul şi personalitatea oamenilor predispuşi să joace ruleta rusească. Literatura şi cercetările în acest domeniu sunt aproape inexistente în ciuda celebrităţii sale, comparativ cu datele şi sursele referitoare la celelalte tipuri de comportamente suicidare.
Ruleta rusească este deci, un joc al norocului cu potenţial mortal. Are ca motivaţie afecţiuni psiho-emoţionale specifice, pariuri bizare, sau mai grav, ruleta rusească poate fi o crudă metodă de execuţie şi tortură psihologică aferentă, folosită din nefericire în toată gama războaielor şi confruntărilor moderne de la prizonierii din gulagurile sovietice forţaţi să apese pe trăgaci spre amuzamentul bolnav al gardienilor, la prizonierii grupărilor musulmane extremiste din Orientul Mijlociu, obligaţi să facă acelaşi lucru.Jocul în sine constă în prezenţa neapărată a unui revolver cu încărcător în formă de butoiaş cilindric, de regulă cu capacitatea de şase sau opt cartuşe. Un revolver cu butoiaş cilindric este necesar din simplul motiv că numai cu acest tip de armă în care încărcătorul poate fi rotit cu viteză asemenea unei roţi de ruletă (de unde provinde de altfel şi numele acestui joc mortal) se poate provoca hazardul şi norocul în urma apăsării pe trăgaci. De obicei în încărcător se pune un singur cartuş, lăsând celelalte cinci orificii goale.
În variante extreme ale ruletei ruseşti, se pun în încărcător câte două, trei, patru sau chiar cinci cartuşe, scăzând considerabil şansele ca persoana care apasă pe trăgaci să poată scăpa cu viaţă. La extrema cealaltă a „jocului” se situează aşa numit-a „Friendly Russian Roulette” care are un regulament asemănător cu al ruletei clasice, dar în care sunt folosite cartuşe oarbe. Se pare că faima şi emoţiile declanşate de acest joc cu moartea i-au molipsit cumva şi pe cei care nu vor să-şi rişte viaţa, dar vor totuşi să experimenteze o serie de senzaţii tari mai aparte.
Un amănunt care merită reţinut este legat de fenomenul gravitaţiei în ruleta rusească. Cu alte cuvinte, după ce este introdus de regulă un singur cartuş în încărcătorul cilindric al revolverului, şi acesta este rotit în timp ce este ţinut în mână în poziţie verticală, greutatea cartuşului în locaş se opreşte de obicei în afara percutorului, dând astfel o şansă suplimentară celui care se încumetă să apese pe trăgaci. Din acest motiv, cei care cunosc dedesubturile ruletei ruseşti, rotesc încărcătorul revolverului printr-o mişcare amplă, rulându-l pe acesta pe o suprafaţă plană (cel mai adesea o masă sau pe perete) înainte de a-l fixa în revolver pentru poziţia tipică de tragere.Momentul culminant soseşte atunci când trăgătorul trebuie să-şi fixeze ţeava arme în dreptul tâmplei, sau mai rar la inimă sau în gură. Cei care nu vor totuşi să-şi rişte viaţa, aleg uneori să-şi plaseze ţeava în dreptul piciorului sau antebraţului…
Dacă se respectă regulamentul clasic al ruletei ruseşti, în care trăgător-jucătorul trebuie să folosească un singur cartuşi şi un revolver cu şase focuri, acesta are şanse de cinci la unu să scape cu viaţă. Dacă nu, evident, moartea sa este una sigură şi dacă arma este fixată la tâmplă sau în gură, urmează încheierea socotelilor cu viaţa fără nicio durere fizică
resimţită.
resimţită.
Un obscur scriitor elveţian şi popularizarea ruletei ruseşti
Se presupune totuşi că ruleta rusească nu a fost inventată de ofiţerii ruşi cantonaţi pe teritoriul României la finele Primului Război Mondial, după cum susţinea Georges Arthur Surdez în scrierile sale. Există bunăoară mai mulţi istorici ruşi care afirmă că acest obicei macabru era de fapt unul foarte răspândit în Rusia începutului de secol nouăsprezece. În ciuda acestor afirmaţii, există o singură menţionare scrisă a ruletei ruseşti, şi aceasta în nuvela „Fatalistul” scrisă de scriitorul rus Mihail Lermontov în anul 1840. În nuvela respectivă, un personaj minor ca importanţă supravieţuieşte cu bine unei încercări a ruletei ruseşti.
Şi din acest moment intră în scena istoriei ruletei ruseşti, Georges Arthur Surdez pe numele său complet, un scriitor elveţian născut din părinţi francezi, în anul 1900 în oraşul Bienne, Elveţia.
La vârsta de treisprezece ani, Georges Surdez a vizitat alături de părinţii săi Statele Unite, unde a rămas să trăiască până la sfârşitul scurtei sale vieţi. A fost un împătimit al istoriei şi al poveştilor cu iz picaresc şi aventurier. Toată viaţa sa, Georges Surdez a fost fascinat de Legiunea Străină Franceză şi de aura deosebită a acestui legendar corp militar modern. Din nefericire pentru el, i-a lipsit curajul efectiv de a se înrola ca soldat, după cum singur mărturisea în scrierile sale. Dar destinul său era altul.
Cauzele depresiei suicidareÎncepuse să scrie nuvele şi povestiri scurte care se bucurau de un oarecare succes. Spre exemplu, nuvela sa „Demonul Caravanei” a servit ca inspiraţie pentru scenariul unui film clasic al cinematografiei, este vorba de pelicula „Legiunea Deşertului” lansată în anul 1953, cu actorul Alan Landd în rol principal. Însă după ce reuşise să publice câteva nuvele şi scrisese scenariul pentru mai multe povestiri de benzi desenate, foarte populare în Statele Unite în acele vremuri, Marea Criză a lovit puternic societatea americană, iar foarte puţini oameni mai cheltuiau banii pe cărţi, reviste sau ziare, fapt care s-a dovedit un dezastru financiar pentru Georges Surdez.
În anul 1933, tânărul scriior a pierdut astfel contractul cu şaptezeci şi trei de reviste de benzi desenate unde lucra ca scenarist.
Norocul său s-a numit întâlnirea cu şeful publicaţiei Collier’s Illustrated Weekly, o revistă de generalităţi care-şi păstrase popularitatea chiar în cei mai negri ani ai Crizei. Oricât de depresaţi ajunseseră oamenii, mulţi vroiau să se relaxeze citind sau să-şi regăsească optimismul citind povestiri de aventuri sau de război. În ciuda dificultăţilor financiare, Collier’s Illustrated Weekly vindea peste un milion de exmplare săptămânal în Statele Unite, motiv pentru care revista îşi permitea să plătească un scriitor cu suma de 1.000$ pentru o scurtă povestire.
Acei bani erau mană cerească pe atunci. Fire apsionată de istorie şi conflicte militare, Surdez auzise de metoda ruletei ruseşti care făcea deja ravagii în rândul prizonierilor de război ai bolşevicilor, victime obligate de noii stăpâni roşii ai Rusiei să joace acest sumbru joc. Aşa că Surdez a creat o mică nuvelă al cărei subiect principal era tocmai această metodă nemaivăzută şi nemaiauzită de a sfida moartea.
Pe data de 30 ianuarie 1937, infamul joc de-a viaţa şi de-a moartea ajungea să fie cunoscut de americanii de rând prin intermediul unei povestiri de aproximativ 1.600 de cuvinte, intitulată evident, „Ruleta Rusească” şi publicată de Georges Surdez în Collier’s Illustrated Weekly. Povestirea nu pomenea nimic de ruşi sau de comunişti, ci era o povestire cu aventuri de război în care un grup de soldaţi din Legiunea Străină Franceză rămăseseră izolaţi într-un fort din Africa de Nord şi fiind copleşiţi de plictiseală şi depresii, au inventat acest joc cu moartea.
Surdez, conştient sau nu, tocmai le livrase americanilor şi nu numai lor, o metodă tragică şi sigură de a-şi încheia socotelile cu viaţa. Nuvela a avut un succes enorm, iar Surdez nu şi-a imaginat niciodată că doar în decursul acelui an, câteva sute de americani urmau să-şi piardă vieţile deoarece se apucaseră să joace ruleta rusească cu propriile revolvere.Odată cu trecerea timpului, mii de oameni aveau să moară în acest mod absurd şi nebunesc. Un val de sinucideri prin metoda ruletei ruseşti a fost înregistrat de autotităţile americane în urma difuzării filmului Vânătorul de Cerbi, lansat în anul 1978 cu actorul Robert de Niro în rolul principal. O scenă din film prezintă trei soldaţi americani capturaţi de Vietcong în timpul Războiului din Vietnam şi forţaţi să joace ruleta rusească până nu mai rămâne decât un singur supravieţuitor norocos. Încă din prima săptâmână de după lansarea filmului câteva zeci de adolescenţi americani au murit încercând să imite ce văzuseră în film.
Cât despre Georges Surdez, acesta avea să moară de depresie şi sărăcie la vârsta de doar patruzeci şi nouă de ani, după ce în urmă cu trei ani soţia îl părăsise pentru un alt bărbat. Georges a ales totuşi să nu folosească ruleta rusească… De Nicu Parlog – Descopera
↧
:)))
↧
Strada Bazaca
Din Bucureştii dispăruţi: strada Bazaca
 |
Strada Bazaca în anii '30 |
Vă voi povesti astăzi despre un alt loc uitat al Bucureştiului de odinioară. Despre o mică stradă cuprinsă între strada Halelor Centrale şi vechea Piaţă de flori. O stradă bazar – un adevărat muşuroi de comercianţi cu metehne orientale şi de cumpărători mai mult sau mai puţin grăbiţi, un “paradis al bonelor şi al slujitoarelor” în căutare de chilipiruri: strada Bazaca. Un “ciudat colţ de negoţ bucureştean unde, pe o suprafaţă de câţiva metri pătraţi, graţie metodelor de vânzare şi clientelei obişnuite, se face mai multă larmă şi mai mult dever decât la toate magazinele din strada Carol”.
O stradă “negustorească” plină de animaţie dar care a pierdut lupta cu “târnăcoapele edilitare” menite să facă loc pentru prelungirea Bulevardului Brătianu până în Piaţa 8 Iunie. Iată cum anunţa dărâmarea acestui colţ de Bucureşti săptămânalul “Ilustraţiunea română” din 27 octombrie 1937: “În curând şi acest ultim refugiu al pitorescului oriental dăinuind în inima Capitalei, va fi ras de pe suprafaţa pământului, iar pe locul unde se răsfaţă astăzi tejghelele pline de tot soiul de pânzeturi viu colorate, nu va mai rămâne decât o vastă piaţă, mai mult sau mai puţin bine pavată.”
Dispariţia străzii Bazaca a făcut uitate şi dialogurile savuroase dintre negustorii abili şi clienţii nehotărâţi “vrăjiti” să cumpere marfa expusa prin magazine, pe tarabe sau pe jos:
 |
| Magazinul Athanasiu&Co. din strada Bazaca: celebrul "La vulturul de mare cu peştele în ghiare" |
“ – Stai frumoaso! Stai Greta Garbo! Avem şorţuri de la Holivud! Când îl pui parcă ai fi Lya de Putti!”
“ – Am onoarea, am onoarea, stimate domn şi doamnă! La noi, la noi avem cele mai extra super prima – primissima calitate de atlas transportată cu avionul de la gurile Dunării!”
sau:
“ – Stai bădiţă, că basmale ca la noi nu găseşti nici la prăvălia Ţarului din Londra!”.
Vă voi mai spune doar că strada Bazaca a găzduit celebrul magazin bucureştean “La vulturul de mare cu peştele în ghiare” – mutat mai apoi într-un block de pe strada Carol (în spatele magazinului Cocor de astăzi) pe care firma vechiului magazin a dăinuit până de curând. Să însoţim acum pe Daria Luca, reporter al “Ilustraţiunii române” într-o plimbare pe vechea stradă bucureşteană, încă în “plină glorie” în anul 1932:
 |
| Strada Bazaca fotografie din anul 1932 |
“ Micul pasaj, care leagă piaţa de flori cu Halele Centrale, este poate cel mai vechi centru negustoresc al capitalei. Prăvălioarele sale, o uşa şi poate şi o fereastră, şi-au rostogolit mărfurile lor, ca un corn al abundenţei până în mijlocul străzii. Când trebuie să treci prin Bazaca, ai impresia că te împleticeşti printre bucăţile desfăcute de pânză şi stambă şi că le tragi după tine, chiar după ce ai izbutit să te smulgi din pasaj, ca dintr'un coşmar.
Şi dacă n'ar fi decât maldărele de mărfuri care închid calea! Cu o mică sforţare lucrurile se lasă date la o parte. Dar clienta care a avut imprudenţa să arunce un ochi distrat spre desenul unui barchet, e luată în primire de negustoraşii Bazacei, care şi-o trec de la unul la altul, ca pe o păpuşe de cârpe. Clienţii se cuceresc aci “cu japca".
- Poftiţi la noi.
- Aici găsiţi mărfurile cele mai moderne. Cu ce să servim pe duduia aceasta drăguţă?
- Poftiţi numai să vedeţi; n’aveţi nevoie să cumpăraţi.
 |
| Reclamă pentru magazinul "La vulturul de mare cu peştele în ghiare" jos în stânga apare adresa: str. Bazaca 1 |
Unul o trage de mânecă, altul de fustă, altul o ţine de braţe iar ultimul a reuşit s'o împingă – “vrea, nu vrea" - până în mica sa împărăţie.Mica burgheză, bona, lăptăreasa sau servitoarea, zâmbeşte, flatată de atâta slugărnicie din partea negustorului. Bazaca reprezintă pentru ele paradisul sau ceea ce este pentru cucoane Lipscănia.
- “Du-te, soro, şi târguieşte în Bazaca. Acolo e mai ieftin ca oriunde. La magazine, în Carol, le plătim noi la stofe şi chiria şi geamurile ale mari"...
E într’adevăr mai ieftin... Marfa se vinde însă cu “cotul"şi nu cu metrul. Ca un diabolic prestidigitator, vânzătorul împarte şi acest cot în jumătate când intinde şi saltă cu eleganţă între mâini marfa, acompaniind această operaţiune de o serie de formule de vrajă: “S'o purtaţi sănătoasă!”, “E o
stofă de o frumuseţe rară”, “Aţi târguit foarte ieftin", “Pentru dvs., în mod excepţional v'am făcut acest preţ", “Să trăiţi, să mai poftiţi"...
 |
| – Stai frumoaso! Stai Greta Garbo! |
Clienta e ameţită de acest potop de cuvinte şi convinsă că numai în Bazaca se târguiesc marile “chilipiruri".Dar mieroasele şi rarele exemple de elocinţă se schimbă adesea în dialoguri furtunoase şi pătimaşe.
- Domnule, ţi-am adus barchetul înapoi, mi-ai dat lipsă la metru.
- Ce ştiu eu, madam, ce-ai făcut d-ta cu marfa mea acasă? Eu ştiu că ţi-am măsurat-o chiar în faţa dumitale.
În alt colţ, alt conflict.
- Pe mine, nu mă păcăleşti. Eu nu sunt o ţărancă proastă, să-mi vâri pe gât, ce-ţi convine dumitale.
- Crezi, că dacă porţi pălărie pe cap te-ai şi făcut cucoană? Dac'ai fi cucoană, ai cunoaşte marfa fină şi modernă.
La alta gheretă conflictul s'a complicat chiar cu lacrămi şi cu apelul la reprezentantul ordinei publice.
- Domnule sergent, spune printre lacrămi o servitoare, m'a înşelat; mi-a luat azi dimineaţă 60 de lei pe o basma şi acuma am găsit alături aceeaşi basma cu 30 de lei.
“Domnul sergent" cam dă din umeri: “Deh! acum ai cumpărat-o,... dar dacă vrei, să mergem la circomscripţie".
 |
| Strada Bazaca - fotografie din anul 1932 |
- “Ce e fată?" Sare ca arsă patroana magazinului, “ tu ai fost beată când ai cumpărat basmaua, sau eşti cam lovită la cap?... Du-te şi reclamă-mă la poliţie!"
Iac'aşa se tratează clienţii în Bazaca.Nici sergentului nu-i convine să se puie rău cu negustorul care-i dă din când în când căte un cupon de stambă şi servitoarea nu ţine cu tot dinadinsul să dea cu ochii de domnii de la poliţie...
NEGUSTORII DE MĂRUNŢIŞURI
Mai bine îşi îndreaptă paşii spre negustorul de mărunţişuri din dosul halelor.
Întreabă de preţul fiecărui articol,- numai ca să poată vorbi de el; se hotărăşte în sfârşit să atace tocmeala pieptenelui.
- Cât vrei pe el?
- Să vi-l fac cu 12 lei. Eftin.
- Şase dacă-ţi convine.
 |
| Strada Bazaca în anul 1937 puţin înainte de atacul "târnăcoapelor edilitare" |
Clienta pleacă. Negustorul o cheamă înapoi. Ea nu se înapoiază şi repetă aceiaşi scenă aproape la fiecare negustoraş, dându-i iluzia că poate lui i-au fost hărăziţi sorţii încheierii acestei afaceri.Dar nu se poate hotărî atât de uşor dobândirea unui obiect! Amână cumpărarea lui pentru a doua zi. Tot vine şi mâine în piaţă după carne. Cu ce pretext să mai “flaneze"în faţa panglicilor şi a mărgelelor, dacă cumpără pieptenele de azi?...
Va veni deci şi mâine să piardă câteva minute din timpul preţios destinat de stăpâna ei garnisirii coşniţei, să viseze la stămburile din Bazaca şi la mărgelele din dosul halelor.”
Surse:
- articolul “Bucureştii care dispar: Bazaca” – “Ilustraţiunea română” din 27 octombrie 1937;
- articolul “Bazaca – paradisul bonelor şi al servitoarelor” – semnat Daria Luca– “Ilustraţiunea română” din 19 octombrie 1932.
deieri-deazi.blogspot.com
↧
De ce ?
De ce le e FRICA rusilor? De colonizarea tarii si de un razboi cu vecinii
Peste un sfert dintre ruşi văd în “colonizarea” ţării de către imigranţii străini un mare pericol la adresa naţiunii. Deasemenea procentul acelora care au temeri legate de un posibil război cu un stat vecin s-a dublat în ultimul an.Conform unui sondaj de opinie realizat de agenţia VTSIOM şi citat de presa rusă, 27 la sută din populaţie crede că o “colonizare a ţării de către străini” este “foarte posibilă”, în scădere faţă de anul trecut (35 la sută). Alte 35 de procente consideră “posibil” un astfel de scenariu în timp ce alte 35 de procente cred că acest lucru este “imposibil”.
Pe locul al doilea în clasamentul temerilor populaţiei se clasează “atacurile teroriste”, 24 dintre ruşi spunând că aceasta este prima lor grijă legată de siguranţa lor şi a ţării.
Ameninţarea unui război cu vecinii este a treia frică a ruşilor: 23 la sută. Pe fondul crizei din Ucraina, procentul s-a dublat faţă de anul trecut (10 procente în 2013).
În ceea ce priveşte un conflict militar cu state mai îndepărtate ruşii sunt mai sceptici. 13 la sută dintre cei chestionaţi cred că un război cu Occidentul este posibil iar alte 10 procente anticipează un conflict cu ţările din sud şi sud-estul Federaţiei Ruse.
24 de procente dintre ruşi se arată alarmaţi de declinul general al ştiinţei şi culturii. În schimb 21 la sută au văzut în poluare şi în problemele de mediu cea mai mare ameninţare.
Secarea resurselor naturale ale ţării şi lovirea Rusiei de către un meteorit sunt considerate pericole majore fiecare în parte de către 15 la sută dintre respondenţi.
Procente mai mici se tem de o mare foamete sau de sporul demografic negativ. Sursa: FrontPress.ro
↧
↧
Incredibil
↧
UKIP
UKIP a dat o lovitura istorica in Marea Britanie - victorie cum nu s-a mai vazut in 100 de ani
Foto: The GuardianEste pentru prima data in istoria moderna a Regatului Unit (din 1906) cand nici conservatorii si nici laburistii nu reusesc sa castige un scrutin national, scrie The Guardian.
In urma cu 20 de ani, la prima sa aventura europarlamentara, UKIP reusea sa castige doar 1% din voturile britanicilor.
Alegeri europarlamentare 2014: Partidul lui Nigel Farage, invingator in Marea Britanie
La randul sau, Partidul Liberal-Democrat a suferit o infrangere catastrofala, reusind sa pastreze un singur loc in Parlamentul European, din cele 11 pe care le obtinuse in 2009, iar liderul sau, Nick Clegg, are de dat niste explicatii serioase pentru scorul de numai 7% inregistrat, explicatii care ar putea culmina cu demisia, noteaza presa britanica.
De partea cealalta, a invingatorilor, Farage se lauda cu "un rezultat extraordinar, cum n-a mai vazut politica britanica in 100 de ani".
"S-ar putea sa vedem un sef de partid fortat sa-si dea demisia si un altul obligat sa-si reconsidere opozitia fata de un referendum pe tema ramanerii in Europa", sustine liderul UKIP, iar laudele sale nu mai par acum fara acoperire - Farage este liderul unui partid infiintat in 1993, care a reusit sa invinga partide cu traditie de peste 100 de ani in Marea Britanie.
↧
:))))
↧
Morti stupide
TOP 7 cele mai stupide morti ale unor personaje celebre
Un razboinic mort in noaptea nuntii si un dramaturg ucis de testoasa intra in topul celor mai stupide morti din istoria umanitatii.
1. Attila Hunul: Una dintre cele mai negre prezente din istorie, Attila si-a condus armata catre glorie in Asia din Mongolia pana la marginea Imperiului Rus. Hunii au facut ravagii – au parjolit si distrus sate intregi in drumul lor spre dominatie totala.Cum a murit? I-a sangerat nasul in noaptea nuntii. In 453 AD, Atilla s-a insurat cu o fata tanara pe nume Ildico. In ciuda reputatiei sale de luptator feroce, cand venea vorbea de banchet, Attila manca si bea putin. In seara nuntii a facut exces si s-a indopat cu bautura si mancare. In timpul noptii a inceput sa-i sangereze nasul, dar Attila era prea beat sa observe. A murit inecat in propriul sange.
2. Tycho Brahe: Un important astronom danez din secolul 16. Cercetarile sale i-au permis lui Isaac Newton sa descopere teoria gravitatiei.Cum a murit? N-a ajuns la timp la baie! In secolul 16, era considerata o insulta sa pleci de la masa in timpul banchetului. Brahe era recunoscut ca un mare bautor cu probleme la vezica. N-a ajuns la baie inainte sa inceapa banchetul, dar nici nu s-a abtinut de la bautura. Pentru ca era prea politicos sa se ridice de la masa, lui Brahe i-a explodat vezica. A murit 11 zile mai tarziu in chinuri groaznice.
3. Horace Wells: Pionier al anesteziei in anii 1840.Cum a murit? S-a sinucis cu anestezice. In timp ce experimenta folosirea a diferite gaze ce ar ajuta la anestezie, Wells a devenit dependent de cloroform. In 1848 a fost arestat pentru ca aruncat acid sulfuric peste doua femei. Intr-o scrisoare redactata in inchisoare a dat vina pe cloroform pentru problemele sale. Patru zile mai tarziu a fost gasit mort in celula. S-a anesteziat cu cloroform si si-a taiat femurul cu o lama.
4. Francis Bacon: Una dintre cele mai influente minti ale secolului 16. Filozof, scriitor, om de stiinta, despre Bacon se zvoneste chiar ca ar fi scris cateva din piesele lui Shakespeare.Cum a murit? Indesand zapada intr-o gaina! Intr-o dupa-amiaza din 1626, Bacon urmarea o furtuna de zapada si a fost lovit de ideea ca poate zapada ar putea fi folosita pentru a conserva carne in acelasi mod in care sarea era folosita. Bacon a cumparat o gaina, a ucis-o si apoi a incercat sa o umple de zapada. Gaina n-a inghetat, in schimb Bacon a murit de pneumonie.
5. Jerome Irving Rodale: Parintele spiritual al miscarii pentru mancarea organica si creator al trustului de presa Rodale.Cum a murit? In timpul unui show de televiziune! Rodale s-a laudat toata viata ca va trai pana la 100 de ani doar daca “nu ma va strivi un taximetrist dependent de zahar”. A murit insa la 72 de ani. Un atac de cord l-a ucis in timp ce participa la inregistrarea unui talk-show. Emisiunea n-a fost difuzata niciodata.
6. Eschil: Dramaturg grec cu 500 de ani inainte de Hristos. Multi istorici il considera parintele tragediei grecesti.Cum a murit? Un vultur i-a scapat o testoasa in cap! Legenda spune ca testoasele erau ridicate de vulturi, care pentru a le putea manca le dadeau drumul de la inaltime sperand sa le sparga carapacea de stanci. Unul dintre vulturi l-a confundat pe Eschil cu o stanca (pentru ca era chel) si i-a aruncat lui in cap testoasa!
7. Jim Fixx: Autorul best-seller-ului “Cartea completa a alergarii” ce a pornit nebunia joggingului in anii 70.Cum a murit? A facut atac de cord… in timp ce facea jogging! Fixx a plecat in obisnuita sa cursa de dimineata cand a fost doborit de un masiv atac de cord. Investigatiile legistilor au aratat ca arterele coronariene erau blocate in proportie de 70, 80 si 99%.
N-a prins topul, dar merita o mentiune: Dansatoarea Isadora Duncan a murit cu gatul rupt in timp ce-si conducea decapotabila. Esarfa ei era atat de lunga incat s-a prins in roata din spate a masinii si a strangulat-o pe Isadora. De pe Crime Time↧
↧
Ca din cenusa de Joel Kirsten
Ai îngropat durerea-n urlet
Și ți-ai sorbit, râzând, veninul.
Și ți-ai pictat pe chip un zâmbet
De parcă nu știi ce e chinul.
Te-ai ridicat ca din cenușă
Și ai pornit drumul care
Promite să deschid-o ușă
În spatele durerii tale.
Doar trupul ți-a rămas întreg
Când sufletul ți-a fost zdrobit.
Acum pe chipu-ți se aleg
Și lacrimi ce vor fi pierit.
↧
:)))
↧
Mars nationalist
Mars nationalist in memoria romanilor ucisi de hortysti
1940: Amiralul Horthy defilând călare în Oradea, oraş românesc cedat Ungariei în urma Dictatului de la VienaÎn urma Dictatului de la Viena, din 30 august 1940, România pierdea Transilvania de nord în favoarea Ungariei hortyste. Pentru a-i omagia pe românii ucişi de ocupanţii unguri, Noua Dreaptă va organiza duminică un marş pe străzile din Braşov, care se va desfăşura sub sloganul “Dictatul de la Viena: Iertăm dar nu uităm!”. Acţiunea din 31 august va începe la ora 12.30, punctul de întâlnire fiind statuia lui Andrei Mureşanu, un poet şi revoluţionar român din Transilvania, autorul strofelor imnului de stat al României.
Chiar ne-au furat nemţii și ungurii Ardealul?Unii istorici, comuniști sau democraţi, i-au găsit drept principali vionvaţi pentru pierderea teritorială din 1940 pe “fasciştii” unguri şi pe reprezentanţii Germaniei naţional-socialiste. Printre puţinii care au căutat vinovaţii în altă parte, anume în clasa politică românească de la București, au fost naţionaliștii, reprezentaţi în acele vremuri de Mișcarea Legionară. Aceștia susţineau că Dictatul a fost o consecinţă a lipsei de realism politic din partea clasei conducătoare, de la partidele de sistem până la regele Carol al II-lea.
La începutul celui de al Doilea Război Mondial și în anii premergători conflagrației, în Europa continentală exista o singură mare putere aflată în ascensiune şi în ofensivă, atât militară cât și economică: Germania. Clasa conducătoare românească din acea perioadă, reprezentată regele Carol al II-lea și de marile partide ”democratice”, țărănist și liberal, au dat dovadă de o naivitate politică crasă. Bucureștiul, ignorând vântul schimbării care sufla în Europa, a preferat să caute aliați la Paris și Londra. Mai aproape, pentru a se pune la adăpost de pericolul revizionismului bulgăresc sau unguresc, manifestat permanent de Budapesta chiar imediat după semnarea Tratatului de la Trianon de la sfârșitul Primului Război Mondial, care a consfințit destrămarea Ungariei Mari. România și-a format o serie de alianțe regionale cu Iugoslavia și Cehoslovacia (Mica Antantă) și cu Iugoslavia, Grecia și Turcia (Înţelegerea Balcanică). Tot acest sistem de alianțe și amăgirile englezești și franțuzești, în ciuda eforturilor diplomatice, s-au prăbușit ca un castel din cărți de joc în 1940 când Italia lui Benito Mussolini și Germania lui Adolf Hitler au impus României cedarea Ardealului de Nord. Cum s-a ajuns la acest deznodământ?
În primul rând trebuie spus că România nu s-ar fi putut opune militar acestui Dictat, armata nefiind pregătită la acea vreme pentru un conflict de amploare cu Unagria, în alianță cu Italia și Germania. Opoziția armată ar fi dus doar la ocuparea întregii Transilvanii, a Banatului, Crișanei și Maramureșului, sau poate chiar a României întru totul sau dezmembrarea ei, așa cum s-a întâmplat cu Iugoslavia, un an mai târziu.
Deci, dacă România nu era o putere militară, de ce nu a salvat diplomaţia rupturile teritoriale? Din lipsă de realism politic, au afirmat la vremea respectivă legionarii, care propovăduiau în planul politicii externe o alianță imediată cu Axa Berlin-Roma, simțind ascensiunea celor două state naționaliste. Pe de altă parte, clasa politică a preferat să ignore noile realități geopolitice, îndepărtând Germania și Italia, prin acțiuni iresponsabile, forțând mâna celor două super-puteri să caute în regiune noi aliați. Ungaria atât a așteptat.
Cum a fost îndepărtată Italia? Regimul lui Benito Mussolini a fost inițial înclinat spre o colaborare cu România, datorită originii latine comune a celor două limbi și a potențialului economic al țării noastre. Relațiile bilaterale s-au răcit în 1936, când reprezentantul României la Liga Națiunilor (un organism premergător al ONU), masonul pro-sovietic Nicolae Titulescu, a criticat invazia italiană a Etiopiei și a jignit mai mulți jurnaliști din Peninsulă. Prin gestul său, poate de înțeles din punct de vedere uman, dar inacceptabil din partea unui diplomat și om politic realist, acesta a reușit să îndepărteze Italia de România, care nu avea nici un interes în conflictele coloniale din Africa.
Regele Carol al II-lea şi Cancelarul Adolf HitlerDar cel mai grav lucru, care a și făcut posibil Dictatul de la Viena, a fost îndepărtarea Germaniei. Hitler, care se aștepta probabil la izbucnirea unui conflict militar, a căutat aliați în estul Europei, România fiind printre primele alegeri, datorită resurselor petroliere importante, a producției agricole, a populației numeroase și în creștere și a poziției strategice. Mai mult, în România trăia și o importantă minoritate cu origini germanice (șvabii din Banat și sașii din Transilvania). Toate premisele unei colaborări bilaterale erau pe masă. Germania a promis României în 1938, în urma vizitei regelui Carol al II-lea la Berlin, garantarea granițelor României Mari și a propus chiar schimburi economice avantajoase ambelor state, inclusiv asistență tehnică industrială și militară. Printre condiții a fost reorientarea externă a României spre Germania, în defavoarea Marii Britanii și a Franței. Regele dictator a refuzat, bazându-se pe promisiunile, dovedite a fi deșarte, din partea Parisului și Londrei. Mai mult, la întoarcerea în țară a dat ordin ca mai multe căpetenii legionare, inclusiv întemeietorul mișcării, Corneliu Zelea Codreanu, să fie asasinate fără proces. În acea perioadă Mișcarea Legionară era singura formațiune majoră care cerea o alianță imediată cu Germania.
Prin aceste provocări și gafe politice și diplomatice, România a rămas vulnerabilă pe plan extern, Italia și Germania căutând alți aliați regionali. Acest lucru a dus în final la pierderea Ardealului de nord, la presiunea Ungariei. Germania și Italia au sprijinit revizionismul revanşard în primul rând din cauza clasei politice de la București, care a forţat două mari puteri să caute alţi parteneri strategici în regiune. Marile puteri, dar și țările mai mici, se ghidează în politică după interese și nu după sentimente. Politicienii români nu au înțeles în anii care au dus la deznodământul din 1940 că interesul de moment al țării îndemna la o colaborare cu Germania, care ar fi garantat granițele României Mari.
Ca urmare a Dictatului de la Viena, în perioada 1940-1944 a urmat o serie de masacre anti-româneşti, cele mai cunoscute fiind cele de la Ip şi Treznea. Sursa: FrontPress.ro
↧
:)))
↧
↧
Nu este frate
Politicianul nu este frate cu romanul!
Din ’90 încoace avem parte de o politică distructivă, haotică, concepută parcă special împotriva naţiunii şi a întregii ţări. Nu contează funcţia politicianului, de la umilul consilier local/judeţean până la paralamentar, ministru şi/sau preşedinte, aceştia toţi nu au fost şi nu sunt frate cu românul de rând… Interesele acestora nu coincid niciodată cu interesul naţional, al omului de rând. Vicleanul rechin politic este o specie aparte, un soi de entitate separată de tot restul. Acest specimen face parte din elita oligarhilor de partide, care au muşcat din averea naţională, din pământul strămoşesc şi tot ei au „curajul” şi nesimţirea să ne declame sus şi tare că doar prin puterea lor mai există acest stat, mai existăm ca naţiune!Nu, pentru mine ca şi simplu cetăţean, este clar! Politicianul nu este „frate” cu mine, cu nevoile mele cu aspiraţiile ţării… Pentru mine, politicianul este o specie nocivă şi distructivă care face parte dintr-o altă Românie. El are micul său stat, România sa, cu toată averea la picioarele sale, cu toate drepturile atribuite, protejat de propriile sale legi şi reguli de către acoliţii săi, propria sa armată de supuşi. România noastră a celor mulţi şi asupriţi şi România lor a Oligarhilor rechini, vânzători de ţara pentru un pumn de arginţi… Prin venele acestor specii de politicieni, nu mai curge demult sânge românesc, ci doar de Apatrizi şi vânzători de ţară!
După 1990, România a încăput pe mâinile unor foşti securişti şi activişti de partid, care au profitat de schimbarea de paradigmă, acaparând puterea printr-o manevră conspiraţionistă, inventând terorişti şi zeci de mii de morţi. În prima fază au reuşit să scape de orice opoziţie cristalizată, intervenind brutal în Piaţa Universităţii, prin mineri cu mâini de funcţionari şi muncitori care vorbeau la staţii de emisie-recepţie. După câştigarea „democratică” a alegerilor, gaşcă de foşti slugarnici a trecut la implementarea unui plan odios, al cărui victime suntem noi toţi, chiar şi astăzi. Printr-un jaf fără precedent, averea statului a fost transferată în conturi private, firmele căpuşă conduse de câţiva foşti tovarăşi de încredere au preluat toate contractele pe bani publici. Mai târziu, după specializarea în marea şcoală a escrocheriilor internaţionale, „băieţii” au penetrat absolut toate pepinierele din care ar fi putut ieşi valori sau elite pentru ţara şi le-au condiţionat samavolnic cu funcţii, bani, etc. Verbele României conduse de noii oligarhi au devenit: a corupe şi a supune!
Intrarea în U.E le-a încurcat puţin planurile, căci monitorizarea banului public accepta ca martori şi oameni ceva mai verticali. Dar a fost ca o boare răcoroasă pentru varanii politicieni. Astăzi, în plină criză, aceşti şobolani lipsiţi total de perspective şi de coloană vertebrală cauta noi soluţii de îmbogăţire nesimţită presând autorităţile statului să vireze banii din buget către direcţii controlate de ei. Șmecheria de care noi nu suntem conştienţi a constat în faptul că băieţii s-au infiltrat încă din anii ’90 în toate partidele politice, asigurându-se, indiferent de rezultatul alegerilor că ruleta lor odioasa se vă învârti în continuare. Reţeaua a crescut. Ne confruntăm astăzi cu o situaţie bizară: 3000 de ticăloşi având o „armată” de vreo 40000 de tâlhari ai banului public cu spatele asigurat de câteva sute de parlamentari, miniştrii, foşti premieri şi preşedinţi controlează după bunul lor plac situaţia economică din România.
Evident, această dezbinare absolută la care suntem invitaţi de presă şi televiziunile controlate le serveşte manuşă acestor căpuşe obeze, viciate, nesătule şi anacronice. Trist este că aceşti păpuşari aroganţi sunt, la rândul lor, nişte simple păpuşi în mâna unor granguri vorbitori de rusă, engleză, italiană, ebraică, maghiară etc. Anumite şcoli iniţiatice şi chiar biserica sunt controlate de către aceşti întunecaţi, mâna lor cu ghiul pe degetul mic aşează tresele unor generali, voinţa lor alege magistraţi şi poliţişti, influenţa lor dovedind o omniprezenţă paradoxală. În aşternuturile lor mătăsoase brodate cu heraldică medievală, sorbind fără graţie ceaiuri exotice din ceşti de porţelan, toţi aceşti saci cu oase, carne şi osânză, dar fără pic de suflet îşi privesc mândri opera! Foarte bine, s-o facă cât mai au timp! Căci în urma lor, şi chiar a noastră vine o generaţie nouă, curată şi pregătită să trăiască într-o lume a prieteniei şi a bunului simţ.
Un singur lucru au uitat sau n-au ştiut niciodată aceşti indivizi. Orice organism viu are un sistem imunitar. „Antiviruşii”, animaţi de patriotism, credinţa în Dumnezeu şi în oameni, nu stau cu mâinile în sân, În discreţie şi profesionalism lucrează la ruinarea acestei tumori.
Distrugerea apocaliptică şi supliciul la care suntem supuşi zilnic, ne obligă să fim unitari şi să sabotăm Oligarhia de partid, oricare ar fi ea. Să nu ne lăsăm îmbătaţi cu propria noastră apă din paharele de cristal, „made in China”, sub linguşeala profesionistă a acestor specimene de partid, care încercă iar să ne inducă şi să ne înduplece, să le redăm iar funcţiile şi scaunele publice, pentru a ne jecmănii în continuare. Să nu uităm că tot ei, politicienii, ne ţin în lesa strânsă a minciunii naţionale, conform căreia suntem în criză, doar că numai la noi, în timp ce ei, rechinii politici, se lăfăie în continuare într-o nesimţită risipă de fonduri pentru orice le este permis şi nepermis, legal şi ilegal.
Să nu uităm nici o clipă că tot din cauza acestor specimene, suntem obligaţi să acceptăm preţuri europene în euro şi salarii de mizerie în lei! Să nu uităm! Nu avem dreptul la uitare, pentru tot răul pricinuit naţiunii romane, dacă altă armă nu vrem să folosim, atunci măcar amintirea coşmarului românesc… Politicianul nu este frate cu românul! De Viorel Sandu – Ziarul Natiunea
↧
Peedeapsa capitala
Istoria pedepsei capitale
Omorârea cu pietre (lapidarea), prin strivire, prin eviscerare şi sfâşiere în patru, prin ardere pe rug, spânzurare şi răstignire, iată pedepsele îndelung testate şi extrem de violente concepute de om pentru a pune capăt vieţii semenilor săi.În prezent, pedeapsa cu moartea este rezervată infracţiunilor grave, precum crima cu premeditare, trădarea, spionajul sau violul. Iar când pedeapsa chiar este pusă în aplicare – cam una din 30 de condamnări capitale în Statele Unite -, metodele de execuţie folosite în statele occidentale sunt: prin împuşcare de către un pluton de execuţie, prin spânzurare, gazare, electrocutare pe scaunul electric şi injecţie letală – toate acestea fiind metode relativ rapide.
În Antichitate şi în Evul Mediu, moartea era pedeapsa aplicată pentru mult mai multe infracţiuni, unele chiar triviale prin prisma standardelor moderne. În India puteai fi condamnat la moarte pentru împrăştiere de zvonuri mincinoase, pentru uciderea unei vaci sau pentru furtul unui elefant imperial. În Egipt, în perioada de vârf a idolatriei pisicilor, rănirea unei pisici se pedepsea cu moartea. Iudeii au impus pedepasa cu moartea pentru înjurături. Babilonienii, pentru vânzarea de bere stricată. Asirienii, pentru frizerii ce tundeau prost, de vreme ce coafurile stilate erau însemne ale rangului.
Vreme de multe secole, Biserica creştină a ars ereticii de vii, păstrând definiţia ereziei suficient de flexibilă pentru a-i include pe inamici, pe prieteni sau pe oricine avea o idee cu adevărat creatoare. Mai târziu, în America colonizată, femeile vârstnice excentrice erau înecate din cauza privirii “demente”, posedării unei pisici negre sau dacă se presupunea că ar avea o mătura mai uşoară ca aerul. Tinerele aveau aceeaşi soartă ca urmare a comportamentului sexual indiscret.
Cea mai veche condamnare la moarte păstrată până în prezent este conţinută în papirusurile de la Amherst, o serie de liste ale proceselor oficiale din Egipt, datând din jurul anului 1500 î. Hr. Infractorul era un adolescent, infracţiunea sa era înregistrată simplu drept “magie”, iar felul morţii era lăsat la latitudinea sa (prin otrăvire sau înjunghiere), călăul fiind chiar el. Cadavrul său urma să fie cedat familiei pentru a fi înmormântat.
Această sentinţă era destul de sofisticată prin comparatie cu prima pedeapsă capitală înregistrată în Europa: în Anglia secolului al V-lea î.Hr., condamnaţii la moarte erau aruncaţi într-o mlaştină; o poziţie fără scăpare, ce elimina cheltuielile de înmormântare.
La Roma, în aceeaşi perioadă, un cetăţean putea fi executat pentru multe infracţiuni grave, dar şi pentru aspecte mai triviale, după cum se explica în cele Douăsprezece table de legi: pentru “publicarea de pamflete”, pentru intonarea unor “cântece insultătoare” la adresa unor înalţi funcţionari, pentru “înşelarea unui client de către patron” şi pentru “tulburarea liniştii din cetate în timpul nopţii” – toate acestea fiind, în prezent, distracţii obişnuite.
Încă din cele mai vechi timpuri, uciderea cu cruzime, în public, a unui infractor, a fost considerată un mod de intimidare a posibililor răufăcători. O moarte în chinuri era modalitatea supremă de a induce teroare în rândul oamenilor pentru care lupta zilnică pentru supravieţuire era aprigă. “La executarea criminalilor”, scria oratorul roman Quintilian, în secolul I, “se vor alege locurile cele mai publice, unde va veni cel mai mare număr de spectatori, astfel ca ei să fie cuprinşi de cea mai puternică teamă de pedeapsă”. În aceeaşi perioadă, Seneca, filosoful şi omul de stat roman, argumenta că “efectul produs de pedepse va fi cu atât mai mare asupra reformării altora, cu cât ele sunt mai publice”.Din nefericire, istoria a dovedit în mod repetat faptul că execuţiile publice nu au dus niciodată la scăderea incidenţei infracţionale. În Anglia, spânzurătorile deveniseră locul de desfăşurare al bâlciurilor, al beţiilor şi al distracţiei familiale săptămânale – în timp ce hoţii de buzunare lucrau printre spectatori.
Spre deosebire de situaţia actuală, în antichitate, pedeapsa trebuia să fie pe măsura crimei, adesea într-o filiaţie bizară. În Babilonia, dacă o casă prost construită se prăbuşea şi ucidea proprietarul, arhitectul era executat. Dacă acea casă se prăbuşea ucigându-l pe fiul proprietarului, cel executat era fiul arhitectului. În schimb, dacă mureau soţia sau fiicele proprietarului, arhitectul era doar amendat! În India antică, un bărbat care avaria un baraj, provocând o scurgere gravă, era înecat lângă locul avariei. Furtul unei săbii era pedepsit cu moartea cu ajutorul armei furate. Unui condamnat de rang înalt, i se permitea adesea să aleagă modul în care va sfârşi, fie alegându-şi călăul (ca în cazul lui Anne Boleyn, care a trimis la Calais după călăul care mânuia securea cel mai iute), fie bând otravă în prezenţa familiei şi a prietenilor săi (cum a făcut Socrate).
Vreme de peste o mie de ani, spânzurarea a fost considerată o metodă înjositoare de a plăti pentru greşeli. Pe de altă parte, decapitarea era modul cel mai onorabil în care un infractor putea ispăşi. În mod deloc surprizător, spânzurarea a fost cea mai răspândită metodă de execuţie de-a lungul istoriei: numai în timpul domniei lui Henric al VIII-lea al Angliei (1509-1547) au fost organizate peste 65 000 de spânzurări, toate fiind reprezentaţii publice şi umiliri personale. De Charles Panati, Cartea sfârşiturilor, Ed. Orizonturi, Bucureşti, 2005, pag 110-112 via Istorii regasite
↧
Un soldat neinstruit
↧
More Pages to Explore .....
